Când focul din vatră nu mai arde: Povestea mea despre regăsire între zidurile casei

— Irina, iar ai uitat să cumperi pâine? Vocea lui Radu răsună ascuțit din sufragerie, peste zgomotul televizorului. M-am oprit cu buretele în mână, apa caldă curgând peste degetele mele amorțite. M-am uitat la chiuveta plină de vase murdare, la firimiturile de pe masă, la jucăriile împrăștiate ale lui Vlad pe covor. Am simțit un gol în stomac, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare.

Nu era prima dată când Radu ridica tonul. De luni bune, fiecare seară părea o repetiție a aceleiași scene: el obosit, eu epuizată, Vlad cerând atenție, iar între noi o distanță tot mai mare. Nu mai știam când ne-am pierdut. Poate când am început să vorbim doar despre facturi și grădiniță? Sau când am încetat să ne mai privim cu adevărat?

— Lasă, mă duc eu, am spus încet, dar el deja ieșise pe ușă trântind-o după el. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un sentiment apăsător de vinovăție. M-am întrebat: când am devenit invizibilă în propria mea viață?

A doua zi dimineață, la micul dejun, Vlad a vărsat laptele pe masă. Radu a oftat zgomotos și a început să strângă nervos. — Nu poți să fii mai atent, Irina? Mereu e haos aici! Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina mea că Vlad avea patru ani și era curios. Dar nu am spus nimic. Am tăcut, ca de obicei.

La serviciu, colegele mele vorbeau despre vacanțe și planuri de viitor. Eu nu aveam nimic de spus. Mă simțeam ca o umbră care trece neobservată printre oameni. Într-o zi, Ana, colega mea cea mai apropiată, m-a tras deoparte:

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: certurile cu Radu, oboseala cronică, sentimentul că nu mai contez pentru nimeni. Ana m-a îmbrățișat și mi-a spus ceva ce nu mai auzisem de mult:

— Tu contezi. Nu ești doar mamă sau soție. Ești Irina.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am deschis un caiet vechi în care obișnuiam să scriu poezii. Am citit versurile scrise cu ani în urmă și am simțit o durere dulce-amară: unde dispăruse fata aceea visătoare?

Am început să scriu din nou. La început timid, câteva rânduri pe seară. Apoi tot mai mult. Scrisul a devenit refugiul meu. Într-o zi, Radu a găsit caietul pe masă.

— Ce-i asta? Ai timp de prostii când casa arată așa?

M-am uitat la el și pentru prima dată în ani de zile nu m-am scuzat.

— Da, am timp pentru mine.

A rămas uimit. Nu a spus nimic și a ieșit din cameră. În seara aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la tot ce sacrificasem pentru această familie: visele mele, pasiunile mele, chiar și prieteniile. Și pentru ce? Pentru o liniște care nu mai exista?

În weekend, am decis să merg singură la plimbare prin parc. Am lăsat telefonul acasă și am respirat aerul rece de primăvară. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii jucându-se. O bătrână s-a așezat lângă mine.

— Ești bine, draga mea? Pari tristă.

Am zâmbit amar.

— Încerc să fiu…

— Să nu uiți niciodată cine ești, mi-a spus ea blând.

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să vorbesc mai deschis cu Radu. La început s-a enervat, apoi a început să asculte. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor — au fost lacrimi, reproșuri, tăceri grele ca plumbul.

Dar încet-încet am început să ne regăsim. Am stabilit reguli noi: fiecare are nevoie de timp pentru sine; nu mai ridicăm tonul; ne spunem ce simțim fără frică.

Am reluat legătura cu prietenele mele vechi. Am început să merg la ateliere de scriere creativă și chiar am publicat o poezie într-o revistă locală. Vlad a observat schimbarea: mama lui era mai veselă, mai prezentă.

Radu încă are momente când cade în vechile obiceiuri, dar acum știe că nu voi mai accepta să fiu tratată ca o fantomă în propria casă.

Uneori mă întreb dacă focul din vatră chiar se poate reaprinde sau dacă trebuie să construim unul nou din cenușa vechilor greșeli.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem până când nu mai rămâne nimic de iubit? Voi ce ați face dacă ați simți că v-ați pierdut pe drum?