„Nu are rost să trăiesc singură. Vin să te ajut cu copiii”, a spus mama. Povestea unei decizii care mi-a schimbat viața

— Nu are rost să trăiesc singură. Vin să te ajut cu copiii, Victoria, a spus mama, cu vocea ei hotărâtă, pe care o știam prea bine din copilărie.

Am rămas cu telefonul la ureche, uitându-mă la geamul bucătăriei aburit de la ciorba care fierbea pe aragaz. Copiii se certau în sufragerie, iar soțul meu, Mihai, era la serviciu, ca de obicei. Am râs scurt, crezând că mama glumește. Dar a doua zi m-a sunat din nou: „Victoria, am găsit chiriaș pentru apartament. Sâmbătă vin cu bagajele.”

Nu știu dacă am simțit mai multă panică sau vinovăție. Mama era văduvă de trei ani și, de când tata nu mai era, se plângea mereu că îi e greu singură. Dar eu? Eu abia făceam față cu doi copii mici, un job part-time și un soț care venea târziu acasă. Nu aveam nevoie de încă o grijă. Sau poate aveam nevoie de ajutorul ei? M-am simțit prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească părintele și cea a femeii care vrea să-și apere spațiul propriu.

Sâmbătă dimineața, când am văzut-o pe mama coborând din taxi cu trei valize și o sacoșă plină cu borcane de zacuscă și dulceață, mi s-a strâns inima. Copiii au țipat de bucurie: „Buni! Buni!” Mihai a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. Am simțit privirea lui: „Asta e ideea ta?”

Primele zile au fost ca un carusel. Mama gătea, făcea ordine, îi ducea pe copii în parc. Eu mă simțeam vinovată că nu sunt mai recunoscătoare. Dar apoi au început micile tensiuni. Mama comenta mereu despre cum îi îmbrac pe copii: „E prea subțire bluza asta pentru aprilie!” Sau despre cum gătesc: „Nu pui destulă sare în ciorbă.”

Într-o seară, Mihai a venit acasă obosit și a găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, citind ziarul cu voce tare despre scumpirile la gaze. S-a uitat la mine și mi-a șoptit: „Cât stă mama ta?”

Am încercat să discut cu ea:
— Mamă, poate ar trebui să-ți iei câteva zile la tine acasă, să te mai vezi cu prietenele tale…
— Ce prietene? Toate s-au mutat la copii sau la țară. Eu nu vreau să fiu povară pentru tine, Victoria! Vin doar să ajut.

Dar ajutorul ei venea la pachet cu reguli noi în casa noastră. Copiii au început să o asculte mai mult pe ea decât pe mine. Într-o zi, când i-am certat că nu și-au strâns jucăriile, mama a intervenit:
— Lasă-i, sunt mici! Tu nu știi cât de greu e să fii mamă?

M-am simțit ca o fetiță certată de propria mamă în fața copiilor mei.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Mihai mi-a spus:
— Victoria, trebuie să vorbim serios. Casa asta nu mai e a noastră. Parcă trăim în vizită.

Am izbucnit în plâns:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama mea!
— Nu zic asta… Dar trebuie să-i spui ce simți.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la copilăria mea: cum mama era mereu acolo pentru mine, dar și cât de greu era să-i spui „nu”. Cum tata tăcea mereu când ea ridica tonul. Oare eu repet aceeași poveste?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând clătite cu copiii.
— Mamă… trebuie să vorbim.
Ea s-a oprit din amestecat și m-a privit lung.
— Ce e?
— Simt că nu mai am loc în propria casă…
A oftat adânc.
— Știu că nu e ușor. Dar nici mie nu mi-e ușor singură. Am crezut că vă ajut…
— Ne ajuți, dar avem nevoie și de intimitatea noastră…

A fost prima dată când am văzut-o vulnerabilă.
— Victoria… eu nu știu cine sunt fără voi. După ce a murit taică-tu… parcă nu mai am rost.

Am plâns amândouă în bucătărie, printre clătite și râsete de copii din sufragerie.

Am decis împreună ca mama să stea doar câteva zile pe săptămână la noi și restul timpului la ea acasă. A fost greu să-i spun asta, dar am simțit că respir din nou.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc drama asta între două generații? Câte dintre noi știm unde să punem granița între iubire și sacrificiu? Oare chiar trebuie să alegem între a fi fiică sau mamă?