Soția m-a pus să aleg: averea de 200.000 de euro sau mama mea – decizia care mi-a sfâșiat sufletul

— Ori ea, ori banii! Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc cu mama ta în casă, nu mai suport să simt că nu sunt niciodată pe primul loc!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mama, Maria, stătea la masă, cu mâinile împreunate în poală, privindu-și degetele noduroase. Eu, Mihai, mă simțeam prins ca într-o menghină. Într-o parte era femeia care mi-a dat viață și care a muncit toată viața la fabrica de confecții ca să nu ne lipsească nimic. În cealaltă parte era Irina, soția mea de opt ani, mama fetiței noastre, Daria.

Totul a început când am aflat că unchiul meu din București a murit și mi-a lăsat moștenire apartamentul lui din centru. 200.000 de euro – o sumă la care nici nu visam. Pentru noi, care trăiam din salariul meu de inginer și al Irinei de educatoare, era o șansă să ne schimbăm viața. Să scăpăm de chirie, să-i oferim Dariei o cameră doar a ei, să nu mai fim nevoiți să împărțim totul cu mama.

Dar Irina a pus o condiție: „Vreau ca banii ăștia să fie doar pentru noi. Să ne mutăm singuri. Mama ta să-și găsească alt loc. Nu mai pot, Mihai! M-am săturat să mă simt ca o chiriașă în propria casă!”

Mama nu a zis nimic atunci. Doar s-a ridicat încet și a ieșit pe balcon. Am auzit-o plângând încet, încercând să nu o aud.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit între două lumi: datoria față de mama și promisiunea făcută Irinei când ne-am căsătorit – că ea va fi pe primul loc. Dar cum să-mi las mama singură? Tata murise acum zece ani, iar fratele meu e plecat în Italia și nu dă niciun semn.

A doua zi dimineață, Irina a venit hotărâtă la mine:
— Mihai, trebuie să alegi! Ori ne mutăm noi trei și mama rămâne aici sau îți iei adio de la mine și de la Daria. Nu pot să-mi cresc copilul într-o casă unde nu sunt respectată!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon unde mama privea orașul încă adormit.
— Mamă… ce să fac?
Ea a zâmbit trist:
— Mihai, eu sunt bătrână. Voi sunteți tineri. Faceți ce credeți că e mai bine pentru voi.

Dar știam că o doare. O vedeam cum se stinge pe zi ce trece, cum nu mai are chef nici să gătească sau să iasă la piață. O vedeam cum se uită la Daria cu dragoste și teamă că n-o va mai vedea crescând.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Irina nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Daria simțea ceva și mă întreba mereu:
— Tati, de ce plânge bunica?

Într-o seară, am venit acasă și am găsit-o pe Irina făcând bagajele Dariei.
— Plecăm la mama! Dacă nu vrei să fii doar cu noi, atunci stai cu mama ta!

Am izbucnit:
— Irina, nu poți să mă pui să aleg așa! Mama n-are pe nimeni! Cum vrei să o arunc în stradă?
— Nu vreau s-o arunci în stradă! Să-și găsească o garsonieră! Să stea cu sora ei la țară! Orice! Eu nu mai pot!

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe scara blocului și am stat acolo ore întregi. M-am gândit la copilăria mea: cum mama venea obosită de la fabrică și totuși îmi citea povești; cum m-a ținut de mână când am avut febră mare; cum a vândut verigheta ei ca să-mi cumpere manuale pentru facultate.

Dar m-am gândit și la Irina: cum am cunoscut-o la facultate, cum am râs împreună în serile lungi de vară; cum mi-a dăruit-o pe Daria.

În noaptea aceea am luat decizia: am vândut apartamentul moștenit și am cumpărat două garsoniere modeste – una pentru noi trei și una pentru mama. Restul banilor i-am pus într-un cont pentru Daria.

Irina a fost furioasă:
— Asta e tot ce poți? Să ne înghesuim într-o garsonieră? Puteam avea totul!
— Nu pot s-o las pe mama singură. Nu pot trăi cu gândul că am abandonat-o.

A urmat o perioadă grea. Irina s-a răcit față de mine. Mama plângea des, dar încerca să fie puternică pentru mine și pentru Daria. Fetița venea des la bunica ei și îi spunea:
— Bunico, când te faci bine vii iar la noi?

După câteva luni, Irina a cerut divorțul. A spus că nu poate trăi cu un bărbat care pune mereu familia lui înaintea noastră. M-am trezit singur cu Daria jumătate din timp și cu o mamă tot mai bolnavă.

Am pierdut aproape tot: casa visurilor noastre, liniștea familiei, dragostea Irinei. Dar n-am pierdut conștiința curată.

Acum stau seara lângă patul mamei și îi citesc povești Dariei, exact cum făcea ea cu mine odinioară. Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când e vorba de familie?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?