„Nu i-am oferit ceai soacrei mele și a plecat trântind ușa. Soțul meu m-a acuzat că nu am respectat-o. Povestea unei relații tensionate care mi-a schimbat viața”

— Nu pot să cred! Nici măcar un ceai nu i-ai oferit mamei mele? vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia ce terminasem de spălat vasele. Mâinile îmi tremurau ușor, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și el.

— Vlad, a venit pe neașteptate, eram cu Irina la teme… Nici nu am apucat să mă dezmeticesc, că deja era la ușă, trântind-o de parcă aș fi făcut ceva groaznic.

— Știi bine cât ține ea la gesturile astea mici. Nu e vorba de ceai, e vorba de respect!

M-am așezat pe scaun, simțind cum mi se strânge stomacul. Irina, fetița noastră de opt ani, se uita la mine cu ochii mari, neînțelegând de ce tata ridică vocea. Am încercat să-i zâmbesc, dar zâmbetul mi-a ieșit strâmb.

Adevărul e că relația mea cu doamna Lidia, mama lui Vlad, nu a fost niciodată simplă. Când am intrat prima dată în casa lor, cu buchetul acela imens de crini albi și cu emoțiile la cote maxime, am simțit privirea ei tăioasă, evaluându-mă din cap până-n picioare. „Ești prea tânără pentru el”, mi-a spus atunci, fără ocolișuri. Vlad râdea și încerca să detensioneze atmosfera, dar eu știam că nu va fi ușor.

Anii au trecut și am încercat să mă apropii de ea. I-am dus prăjituri făcute de mine, am ajutat-o la curățenie înainte de Paște, am mers împreună la piață. Dar mereu rămânea ceva nespus între noi, ca o perdea subțire care nu se rupea niciodată. Lidia era generoasă cu Irina, îi aducea haine frumoase și jucării scumpe, dar cu mine era mereu reținută. Odată mi-a spus: „Tu nu gătești sarmale ca mama mea”. Am zâmbit și am dat din cap, dar în sufletul meu s-a mai adăugat o zgârietură.

Ziua aceea de joi părea una obișnuită. Irina avea teme la matematică și se chinuia cu niște exerciții la fracții. Eu eram cu gândul la serviciu — șefa îmi ceruse un raport urgent și abia reușisem să-l termin înainte să plec după Irina de la școală. Când am auzit soneria, m-am grăbit spre ușă fără să mă gândesc cine ar putea fi. Lidia stătea în prag cu o pungă mare de portocale.

— Bună ziua, mamă! Ce surpriză! am spus eu, încercând să par cât mai veselă.

— Am trecut pe aici să văd ce mai faceți. Am adus portocale pentru Irina.

— Mulțumim mult! Irina e la teme… Vrei să intri?

A intrat fără să spună nimic și s-a așezat pe canapea. Eu am rămas în bucătărie, terminând de spălat vasele și supraveghind-o pe Irina. Lidia s-a uitat la noi câteva minute, apoi s-a ridicat brusc.

— Nu vreau să vă deranjez. Se pare că sunteți ocupate.

— Nu deranjați deloc! Vrei un ceai sau o cafea? am întrebat eu în cele din urmă, dar deja își pusese geanta pe umăr.

— Nu, mulțumesc. Am treabă acasă.

A ieșit repede și a trântit ușa atât de tare încât am tresărit amândouă. Irina s-a uitat la mine speriată.

— Mami, de ce e supărată bunica?

— Nu știu, puiule… Poate are o zi proastă.

Seara, când Vlad a ajuns acasă și a aflat ce s-a întâmplat, a început discuția aceea care m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Pentru el era simplu: nu i-am arătat respect mamei lui. Pentru mine era mult mai complicat — simțeam că orice aș face nu e niciodată suficient.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am tot gândit la toate momentele în care am încercat să-i câștig simpatia Lidiei și la toate dățile când am simțit că nu sunt destul de bună pentru familia lor. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva sau dacă pur și simplu nu pot schimba nimic.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt de la Lidia: „Sper că data viitoare vei avea timp pentru oaspeți.” Am simțit un nod în gât și mi-au dat lacrimile. Am vrut să-i răspund ceva frumos, dar orice cuvânt părea nepotrivit.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mirela, m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… Știi cum sunt soacrele la noi. Mereu vor să fie pe primul loc în viața băieților lor. Dar tu ai făcut tot ce ai putut.

— Dar dacă nu e destul? Dacă Vlad are dreptate?

Mirela mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu poți trăi toată viața încercând să mulțumești pe toată lumea. Trebuie să fii tu însăți.

Seara am încercat să vorbesc cu Vlad mai calm:

— Vlad, simt că orice fac nu e bine pentru mama ta. Poate ar trebui să stăm toți trei de vorbă și să clarificăm lucrurile…

El a oftat adânc:

— Știu că nu e ușor cu mama… Dar nici tu nu trebuie să te simți vinovată pentru orice gest mic. Hai să încercăm împreună să găsim o cale de mijloc.

Am plâns în brațele lui și pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură în lupta asta.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu Lidia tot nu e perfectă — încă mai există momente tensionate și vorbe nespuse — dar am început să mă apăr mai mult pe mine însămi. Am învățat că uneori trebuie să pui limite chiar și oamenilor din familie și că respectul trebuie să fie reciproc.

Mă întreb adesea: oare câte femei trec prin astfel de situații? Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptate? Sau poate adevărata acceptare începe atunci când ne acceptăm noi pe noi înșine?