Între două iubiri: Soțul meu, mama lui și eu – când dragostea devine o luptă tăcută

— Nu pot să cred că iar ai mințit, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa cheile pe masă, evitându-mi privirea.

Era o după-amiază de marți, iar în bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar între noi plutea un aer greu, apăsător. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Îl văzusem cu o oră înainte cum ieșea grăbit din blocul mamei lui, cu o pungă de plăcinte în mână. Nu era prima dată, dar azi nu mai puteam să tac.

— Nu am mințit, doar că… nu am spus tot, a murmurat el, încercând să pară calm. Dar eu știam. Știam că de luni bune, Radu găsea mereu motive să întârzie acasă sau să lipsească la prânz. Știam că mergea la mama lui, Mariana, și că acolo găsea ceva ce eu nu-i mai puteam oferi: liniște sau poate doar gustul copilăriei.

M-am așezat pe scaun, simțind cum mă prăbușesc sub greutatea neîncrederii. Mă întrebam dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt prea posesivă sau prea geloasă. Dar nu era vorba doar despre mâncare sau despre Mariana. Era despre faptul că nu-mi mai simțeam locul în viața lui.

— De ce nu mi-ai spus? De ce trebuie să aflu mereu din întâmplare? am întrebat cu glas stins.

Radu a oftat adânc și s-a așezat în fața mea.

— Nu vreau să te rănesc, Ana. Dar mama… e singură de când a murit tata. Și tu știi cât ține la mine. Dacă nu mă duc la ea măcar o dată pe săptămână, se simte abandonată.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? am izbucnit. Eu nu contez?

A tăcut. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice cuvânt. În acea clipă mi-am dat seama cât de mult mă doare nu faptul că merge la mama lui, ci faptul că nu are încredere să-mi spună adevărul.

În seara aceea n-am dormit aproape deloc. M-am perpelit în pat, ascultându-i respirația grea și gândindu-mă la toate momentele în care m-am simțit exclusă din viața lui. M-am întrebat dacă nu cumva Mariana are dreptate când spune că „nimeni nu-l va iubi vreodată ca o mamă”.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul din nou.

— Radu, eu nu vreau să-ți interzic să-ți vezi mama. Dar vreau să știu că sunt importantă pentru tine. Că nu trebuie să mă ascunzi sau să mă minți.

El s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Ana, tu ești soția mea. Dar mama… e mama. Nu pot să aleg între voi două.

— Nu-ți cer să alegi! am ridicat tonul fără să vreau. Îți cer doar să fii sincer cu mine și să nu mă faci să mă simt ca o străină în propria mea casă!

Au urmat zile întregi de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Mariana mă suna aproape zilnic, invitându-ne la masă sau trimițându-ne pachete cu mâncare „ca la mama acasă”. Simțeam că fiecare gest al ei era o competiție tacită: cine îl iubește mai mult pe Radu? Cine îi oferă mai mult?

Într-o duminică, am cedat și am acceptat invitația la masa de prânz la Mariana acasă. Am intrat cu inima strânsă și cu un zâmbet forțat pe buze.

— Vai, Ana dragă, ce slabă ai slăbit! Nu te hrănește Radu bine? a râs Mariana, aruncându-mi o privire iscoditoare.

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Radu a râs stânjenit și a schimbat subiectul, dar eu am rămas cu gustul amar al umilinței.

După masă, am ieșit pe balcon cu Mariana. A aprins o țigară și m-a privit direct în ochi.

— Să știi că băiatul meu are nevoie de atenție. Dacă nu-i dai tu, vine la mine. Eu îl cunosc cel mai bine.

M-am simțit mică și neputincioasă. Am vrut să-i spun că îl iubesc pe Radu și că fac tot ce pot pentru el, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În drum spre casă, Radu a încercat să mă ia de mână, dar eu m-am tras ușor.

— De ce nu mă aperi niciodată? am șoptit printre dinți.

— Ana… e mama. Nu pot s-o supăr.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit trădată nu doar de el, ci și de mine însămi — pentru că nu aveam curajul să pun limite clare între noi și Mariana.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între dorința de a pleca și speranța că lucrurile se vor schimba. Am început să merg la terapie singură, încercând să-mi găsesc echilibrul. Am citit despre „triunghiul dramatic” din familie și despre cât de greu e să rupi cordonul ombilical într-o cultură ca a noastră, unde mama e centrul universului fiului.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am găsit pe Radu stând pe canapea cu capul în mâini.

— Ana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama n-o pot lăsa singură. Cum facem?

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că suntem doi oameni rătăciți în aceeași poveste tristă.

— Poate că nu există soluții perfecte, Radu. Dar dacă nu vorbim deschis și nu punem limite sănătoase, ne vom pierde pe noi doi înainte să ne pierdem pe oricine altcineva.

Nu știu dacă vom reuși să găsim echilibrul între iubirea față de părinți și respectul pentru partener. Dar știu sigur că tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

Oare câte femei trăiesc aceeași luptă tăcută ca mine? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe loialitatea față de omul cu care îți împarți viața?