O lecție amară la casa de marcat: Cum o umilință m-a învățat să iert

— Doamnă, vă rog, nu mai țineți coada! Sunt și alți clienți care așteaptă!
Tonul ascuțit al vocii m-a izbit ca o palmă. M-am întors, cu sacoșa grea în mână, și am privit-o pe fata din spatele casei de marcat. Avea vreo douăzeci de ani, părul strâns într-o coadă neglijentă și ochii reci, obosiți. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum toată lumea din spatele meu ar fi râs pe sub mustăți.
— Îmi cer scuze, am doar câteva monede… am spus încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat.
— Poate data viitoare veniți pregătită, a zis ea, fără să mă privească.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am ieșit din magazin cu capul plecat, cu pași mici, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau ca un carusel: „Cine se crede fata asta? De ce trebuie să suport așa ceva? Eu am crescut copii, am muncit o viață întreagă… și acum sunt tratată ca un nimeni?”

Ajunsă acasă, am trântit sacoșa pe masă. Fiica mea, Irina, era la bucătărie.
— Ce s-a întâmplat, mamă? Pari supărată.
— Nimic, doar că lumea nu mai are pic de respect pentru cei în vârstă! Am fost umilită la supermarket de o copilă obraznică.
Irina a oftat și a dat din umeri.
— Poate era obosită… Nu pune la suflet.
Dar eu nu puteam să uit. Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele când am fost trecută cu vederea, când oamenii tineri m-au grăbit sau mi-au vorbit de sus. A doua zi, am decis că nu pot lăsa lucrurile așa. Trebuia să-i dau o lecție fetei aceleia.

Am revenit la supermarket cu un plan: aveam să-i fac reclamație la șeful de magazin. Am stat la coadă, cu inima bătându-mi nebunește. Când am ajuns la casierie, fata era tot acolo. M-a recunoscut și a oftat vizibil.
— Bună ziua… a spus fără chef.
— Bună ziua. Aș vrea să vorbesc cu șeful dumneavoastră.
A ridicat o sprânceană.
— De ce?
— Pentru că nu mi se pare normal să fiu tratată cu lipsă de respect.
În spatele meu, oamenii au început să murmure nerăbdători. Fata s-a ridicat și s-a dus după șef. În câteva minute, un bărbat grizonat a apărut lângă mine.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul, cu voce tremurată dar fermă. Fata stătea lângă noi, cu ochii în pământ. M-am simțit brusc vinovată văzând-o atât de micșorată.
— Îmi pare rău pentru incident, doamnă Laura, a spus șeful. Vom discuta cu colega noastră.
Am plecat cu un gust amar. Nu mă simțeam deloc mai bine. În drum spre ieșire, am văzut-o pe fată stând pe o bancă din fața magazinului, cu ochii în lacrimi.

M-am apropiat ezitant.
— Nu voiam să te pun într-o situație neplăcută… doar că m-ai rănit foarte tare ieri.
Ea a ridicat privirea spre mine. Avea ochii roșii și obrajii umezi.
— Îmi pare rău… Nu voiam să fiu rea. Sunt foarte obosită… Mama mea e bolnavă și trebuie să lucrez ture duble ca să ne descurcăm.
Am simțit cum mi se strânge inima. Toată furia mea s-a topit într-o clipită.
— Nu știam… îmi pare rău că am reacționat așa dur.
Am stat câteva minute pe bancă, vorbind despre viață, despre greutățile fiecăreia dintre noi. Am aflat că o cheamă Roxana și că visează să devină asistent medical.

În zilele următoare, am început să trec mai des pe la supermarket. Îi aduceam Roxanei câte o cafea sau un corn cald. Am început să râdem împreună de clienții ciudați sau de șeful care era mereu morocănos. Încet-încet, între noi s-a legat o prietenie neașteptată.

Acasă însă, Irina nu vedea cu ochi buni noua mea relație.
— Mamă, nu ești tu prea bătrână ca să te împrietenești cu o fată de douăzeci de ani?
— Prietenia nu are vârstă, i-am răspuns zâmbind.
Dar Irina era tot mai distantă. Într-o seară, după ce m-am întors de la supermarket, am găsit-o plângând în bucătărie.
— De ce nu mai ai timp pentru mine? De ce vorbești doar despre Roxana?
M-am simțit vinovată. Poate că mă lăsasem prea prinsă în noua mea prietenie și uitasem că fiica mea are nevoie de mine.

A doua zi dimineață am pregătit micul dejun preferat al Irinei și am stat de vorbă mult timp. I-am povestit cât de singură mă simțisem după moartea tatălui ei și cât de mult m-a ajutat prietenia cu Roxana să-mi recapăt încrederea în oameni.
Irina m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Îmi pare rău că n-am înțeles prin ce treci…

Timpul a trecut și Roxana a reușit să-și găsească un job la un cabinet medical. Într-o zi mi-a adus un buchet de flori și mi-a spus:
— Dacă nu erați dumneavoastră, poate că nu aveam curajul să merg mai departe.
Am plâns amândouă atunci, pe banca din fața supermarketului unde ne cunoscuserăm prima dată.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câte vieți am putea schimba dacă am avea răbdare să ascultăm povestea celuilalt înainte să judecăm? Oare cât de mult ne-ar ajuta pe noi înșine să iertăm înainte să rănim?