Am propus să-l ducem pe tata la azil. Când a auzit, Ion a izbucnit în lacrimi: „Nu știu ce să fac, sunt sfâșiat între datorie și vinovăție”

— Nu pot să cred că ai spus asta, Maria! Cum să-l ducem pe tata la azil? vocea lui Ion răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de la aburii anilor. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui, altădată blânzi, erau acum plini de lacrimi și furie.

Am rămas nemișcată, cu privirea în podeaua veche, încercând să-mi adun curajul. În colțul camerei, fiul meu, Vlad, se juca cu o mașinuță stricată, fără să înțeleagă furtuna care se abătuse peste noi. Mirosea a lemne ude și a supă de pui, dar în aer plutea o tensiune greu de tăiat.

— Ion, nu mai pot singură. Tata are nevoie de îngrijire permanentă. Eu sunt la muncă toată ziua, Vlad are nevoie de mine… Nu mai fac față, am șoptit, simțind cum mi se strânge gâtul.

Ion s-a ridicat brusc, trântind cana pe masă. — Nu-l abandonez! A avut grijă de mine când eram copil. Cum să-l las acum?

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Nu-mi amintesc chipul tatălui meu biologic. Mama s-a stins devreme, iar tata vitreg, Gheorghe, a rămas stâlpul casei. El m-a crescut cu blândețe, chiar dacă nu eram sânge din sângele lui. Dar anii au trecut peste el ca un vânt rece: picioarele nu-l mai țin, mintea îi joacă feste, iar casa din satul Ciorogârla se prăbușește încet peste amintiri.

În fiecare weekend, luam trenul spre sat cu Vlad de mână. Gheorghe ne întâmpina în poartă, sprijinit în baston, cu ochii lui albaștri pierduți în zare. — A venit fata mea! spunea mereu cu o bucurie copilărească. Dar după câteva minute uita cine suntem și mă întreba dacă am venit să-i citesc ziarul.

Vecinii din sat ne priveau cu milă. — Ce noroc are moșul că nu l-ați lăsat singur ca alții! îmi spunea tanti Veta. Dar eu știam adevărul: nu era noroc, era povară.

Într-o seară friguroasă de februarie, Gheorghe a căzut în curte. L-am găsit zgribulit în noroi, cu fața plină de sânge. Am plâns atunci ca un copil speriat. L-am dus la spital cu Ion și am stat acolo toată noaptea, ascultându-i respirația greoaie.

După incident, medicul mi-a spus clar: — Are nevoie de supraveghere permanentă. Dacă nu puteți, luați în calcul un centru specializat.

Așa a început conflictul. Eu și Ion ne certam aproape zilnic. El voia să renunțe la serviciu ca să stea cu tata. Eu nu-mi permiteam să pierd venitul — Vlad avea nevoie de haine, rechizite, mâncare caldă. Tata avea nevoie de medicamente scumpe și cineva să-l schimbe noaptea.

Într-o duminică, am convocat un „consiliu de familie”. Am sunat-o și pe sora mea vitregă, Camelia, care locuia la Cluj și venea rar acasă.

— Maria, eu nu pot veni decât o dată pe lună. Am trei copii mici și un soț bolnav. Nu pot să-l iau la mine! a spus Camelia la telefon, vocea ei tăioasă ca o lamă.

Ion s-a uitat la mine cu ochii roșii de nesomn: — Dacă îl ducem la azil, nu o să ne ierte niciodată.

— Dar dacă moare singur aici? Cine o să ne ierte atunci?

Am tăcut toți trei. Vlad s-a apropiat de mine și m-a tras ușor de mânecă: — Mami, bunicu’ vine cu noi acasă?

Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil de șase ani că lumea adulților e plină de alegeri imposibile?

În zilele următoare am vizitat două centre pentru vârstnici din apropiere. Unul era curat și luminos, dar rece ca un spital. Celălalt mirosea a urină și a dezolare. Am plecat de acolo cu sufletul făcut praf.

Noaptea nu mai dormeam. Îl visam pe tata tânăr, râzând la masa din bucătărie, povestind despre război și despre cum a cunoscut-o pe mama la balul din sat. Îl vedeam apoi bătrân și neputincios, strigând după mine prin ceața uitării.

Într-o zi l-am găsit pe Ion plângând în camera lui.

— Maria… nu știu ce să fac… Simt că-l trădez dacă îl duc acolo… Dar nici nu pot să-l văd murind încet aici…

M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— Nici eu nu știu ce e mai bine… Dar nu mai putem continua așa…

Am decis împreună să-i spunem lui tata adevărul.

— Tată… ne e greu să avem grijă de tine singuri… Ne-am gândit că poate ar fi mai bine într-un loc unde ai asistență tot timpul…

Gheorghe s-a uitat la noi lung. Pentru o clipă am crezut că nu înțelege. Apoi a oftat adânc:

— Dacă voi credeți că acolo mi-e mai bine… mergeți înainte… Eu n-am ce să mai zic…

A doua zi am început formalitățile pentru internare. Ion nu a vorbit cu mine două zile întregi. Vlad m-a întrebat mereu când vine bunicul acasă.

Când l-am dus pe tata la centru, am simțit că las o parte din suflet acolo. Gheorghe s-a uitat la noi cu ochi goi și a spus doar atât:

— Să veniți pe la mine…

Acum mă întreb în fiecare zi: am făcut bine? Sau l-am abandonat? Cum poți împărți dragostea între generații fără să rănești pe nimeni? Poate cineva să-mi spună dacă există o alegere corectă?