Între patru pereți: Când familia devine amenințare – Povestea mea despre trădare, frică și curaj

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiți pe alocuri. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar soacra mea, doamna Viorica, stătea pe scaunul din colț, cu brațele încrucișate și privirea rece fixată pe mine.

— Dacă nu vă convine, poate ar trebui să vă gândiți la o schimbare, a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în inima mea. — Eu am o soluție: vă dau apartamentul meu cu două camere, dar Simona trebuie să-mi treacă pe nume apartamentul ăsta. E corect, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul acesta era tot ce aveam. Îl moștenisem de la bunica mea, singura persoană care m-a iubit necondiționat. Radu, soțul meu, nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, evitând privirea mamei lui.

— Simona, gândește-te! E spre binele vostru. Aici nu aveți loc nici să respirați. La mine e spațiu, e liniște… — a continuat Viorica, cu o voce mieros-amenințătoare.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balconul îngust, unde aerul rece al serii m-a lovit ca o palmă. Lacrimile mi-au țâșnit din ochi fără să le pot opri. Cum să-i dau apartamentul? Dacă mă părăsește Radu? Dacă rămân fără nimic?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate certurile din ultimii ani: la reproșurile Vioricăi că nu sunt o soție bună, la momentele când Radu pleca nervos de acasă și nu se întorcea decât dimineața. M-am gândit la fetița noastră, Mara, care dormea liniștită în camera ei mică, fără să știe ce furtună se abate peste familia noastră.

A doua zi dimineață, Radu a venit lângă mine în bucătărie.

— Simona… poate că mama are dreptate. La ea e mai bine. Și dacă îi dai apartamentul, tot noi suntem familia ei. Nu ne va da afară niciodată.

— Și dacă moare? Dacă îl lasă altcuiva? Dacă ne certăm? — am izbucnit eu.

— Nu fi paranoică! — a ridicat el tonul. — Mama nu ar face așa ceva!

Dar eu știam că ar putea. O văzusem de atâtea ori cum manipulează totul în jurul ei. Cum îl făcea pe Radu să se simtă vinovat pentru orice decizie care nu-i convenea.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Viorica venea zilnic la noi, aducea prăjituri pentru Mara și vorbea doar despre cât de bine ne-ar fi la ea. Prietenele mele îmi spuneau să nu cedez.

— Simona, dacă îi dai apartamentul, ai pierdut tot! — mi-a spus într-o seară Irina, cea mai bună prietenă a mea. — Nu ai niciun drept legal după aceea!

Am început să mă uit pe internet după informații despre acte de donație, despre cazuri similare. Am citit povești despre femei care au rămas pe drumuri după ce au avut încredere în familie.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am avut o discuție aprinsă cu Radu.

— Eu nu pot să fac asta! Nu pot să-i dau apartamentul mamei tale! — i-am spus cu voce tremurată.

— Atunci ce vrei să facem? Să stăm aici toată viața? Să ne certăm zilnic?

— Vreau să fim o familie! Dar nu vreau să rămân fără nimic! Dacă tu nu mă susții… atunci ce rost mai are?

Radu s-a ridicat nervos și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu capul în mâini și inima frântă.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Trebuie să mă gândesc.”

Au urmat zile grele. Mara mă întreba mereu unde e tati. Eu încercam să-i ascund lacrimile și să-i spun că va veni curând acasă.

Într-o după-amiază, Viorica a venit din nou.

— Simona, gândește-te bine! Dacă nu vrei să faci schimbul, poate ar trebui să te gândești ce fel de soție ești tu pentru fiul meu!

Atunci am simțit că explodez.

— Doamnă Viorica, vă rog să plecați! Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre apartament! Dacă Radu vrea să stea cu dumneavoastră, e alegerea lui! Dar eu nu-mi dau casa!

A plecat trântind ușa și bombănind printre dinți.

În acea seară, Radu s-a întors acasă. Era palid și obosit.

— Mama zice că ai fost obraznică cu ea…

— Mama ta vrea să-mi ia tot ce am! Tu ce vrei?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu…

Am plâns amândoi în tăcere. Pentru prima dată am simțit că suntem doi străini sub același acoperiș.

Au trecut luni de zile de atunci. Am refuzat categoric orice discuție despre schimbul de apartamente. Relația cu Radu s-a răcit tot mai mult. Într-un final, el s-a mutat la mama lui. Eu am rămas cu Mara în apartamentul nostru mic, dar al nostru.

Sunt nopți când mă întreb dacă am făcut bine. Poate că am pierdut o familie pentru o bucată de beton și câteva amintiri. Dar poate că am câștigat libertatea de a decide pentru mine și pentru fiica mea.

Oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Ce ați fi făcut voi în locul meu?