Între două focuri: Când soacra mi-a acaparat viața

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să stau în casa asta cu mama ta! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Soțul meu, Vlad, s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. — E mama, Irina. Ce vrei să fac? Să o dau afară pe ploaia asta?

Nu era prima dată când ajungeam aici. De când ne mutasem împreună cu soacra mea, doamna Mariana, viața mea devenise un șir nesfârșit de compromisuri, frustrări și tăceri apăsătoare. Încercam să nu mă gândesc la ziua aceea de vară când Vlad mi-a spus că mama lui nu se mai descurcă singură și că ar fi normal să o luăm la noi. Am acceptat, deși inima îmi spunea că nu va fi ușor.

Dar nu mă așteptam la asta. La început, doamna Mariana părea doar puțin pretențioasă: voia ca ciorba să fie exact ca la ea acasă, să nu folosesc detergentul „acela scump” și să nu las niciodată geamul deschis în bucătărie. Apoi au început micile observații: „Irina, tu nu știi să calci cămășile ca lumea”, „Nu-i așa că Vlad arată mai slab de când gătești tu?” sau „La noi în familie nu se țipă la copii”.

M-am străduit să mă adaptez. Am încercat să-i fac pe plac, să gătesc după rețetele ei, să-i ascult poveștile despre vremurile când Vlad era mic și ea era stâlpul casei. Dar nimic nu era suficient. În fiecare zi simțeam cum mă sufoc sub privirea ei critică, sub zâmbetul acela fals care ascundea reproșuri nespuse.

Într-o după-amiază, când Vlad era la serviciu și fetița noastră, Ana, dormea, am auzit-o pe doamna Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— Săraca Irina… încearcă și ea, dar nu e ca noi. Vlad e tot mai obosit, nu știu ce face fata asta toată ziua acasă.

M-am simțit mică, invizibilă. M-am retras în baie și am plâns în tăcere. Nu aveam curajul să-i spun lui Vlad ce simt. Îmi era teamă că va crede că exagerez sau că sunt nerecunoscătoare. Dar tensiunea creștea cu fiecare zi.

Apoi a venit acea seară ploioasă. Doamna Mariana a intrat în bucătărie și a văzut că am pus sare în supa de pui.

— Nu vezi că Vlad are tensiune? De ce pui atâta sare? Nu te gândești deloc la sănătatea lui!

Mi-am pierdut cumpătul. — Poate ar trebui să gătești tu dacă tot știi mai bine!

S-a uitat la mine cu o privire rece, tăioasă. — Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu am crescut doi copii singură, știu ce înseamnă sacrificiul!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit din bucătărie tremurând și m-am prăbușit pe canapea. Când Vlad a venit acasă, i-am spus totul printre sughițuri de plâns. Dar el doar a oftat și a zis:

— Irina, încearcă să nu o iei personal. Mama e bătrână, nu se schimbă acum.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la părinții mei din Pitești, la casa noastră mică dar liniștită, la serile când râdeam împreună fără teama că orice gest va fi judecat. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă sunt eu prea sensibilă sau dacă pur și simplu nu sunt suficient de bună pentru familia lui Vlad.

Zilele au trecut greu. Am început să evit mesele împreună, să ies mai des cu Ana în parc doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă. Soacra mea părea mulțumită de distanța asta; uneori chiar îi spunea lui Vlad că „Irina are nevoie de aer”, ca și cum ar fi fost o favoare.

Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat după pâine și Ana se juca în cameră, doamna Mariana a venit la mine cu o ceașcă de cafea.

— Irina, știu că nu-ți place de mine. Dar trebuie să înțelegi: eu am făcut totul pentru Vlad. Tu ai venit aici și ai schimbat totul. Casa asta era a mea înainte să fie a voastră.

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să vă iau nimic… doar vreau să fim liniștiți.

A oftat adânc și a plecat fără să spună altceva. În ziua aceea am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul.

— Irina, nu poți trăi așa! Vorbește cu Vlad serios. Dacă nu te susține, gândește-te la tine și la Ana!

Am strâns curajul și i-am spus lui Vlad că nu mai pot continua așa. Că simt că mă pierd pe mine însămi și că Ana simte tensiunea dintre noi toți.

A fost prima dată când l-am văzut pe Vlad cu adevărat tulburat.

— Nu vreau să te pierd pe tine… dar nici pe mama nu pot s-o las singură.

Am decis împreună să căutăm o soluție: o garsonieră pentru doamna Mariana aproape de noi, unde să poată veni oricând are nevoie de ajutor dar unde noi să avem spațiul nostru.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de discuții aprinse, lacrimi și vinovăție din partea tuturor. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc între două focuri, încercând să mulțumească pe toată lumea și uitând de ele? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și datoria față de familie?