Când mama sună la răsărit – Povestea unei iubiri sufocate de control

— Te rog, nu mai ridica vocea la mine! am strigat, cu ochii în lacrimi, în timp ce Vlad încerca să-mi explice pentru a suta oară că „mama nu vrea decât binele nostru”. Era ora 6 dimineața și, ca în fiecare zi de luni, telefonul a sunat strident. Pe ecran, numele: „Mama Vlad”. M-am uitat la el, sperând că va ignora apelul. Dar nu. S-a ridicat din pat, a răspuns și a început să vorbească încet, ca să nu mă deranjeze. Dar deja mă deranja. Mă durea.

Prima dată când am cunoscut-o pe doamna Mariana, m-a privit de sus până jos și mi-a spus, fără să clipească: „Sper că știi să gătești. Vlad e obișnuit cu mâncare adevărată.” Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu s-a născut o teamă pe care nu o mai simțisem niciodată. Nu era doar o mamă grijulie. Era o femeie care nu voia să piardă controlul asupra fiului ei.

La început, am crezut că exagerez. Vlad îmi spunea mereu: „Așa sunt mamele la noi, nu te supăra.” Dar când a început să vină la noi acasă fără să anunțe, să mute lucrurile prin bucătărie sau să comenteze despre hainele mele, am simțit că nu mai pot respira. Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit:

— Vlad, nu mai suport! Nu suntem singuri niciodată! E casa noastră sau a ei?

El a oftat și m-a luat în brațe:

— E greu pentru ea să se obișnuiască… Dar promit că vorbesc cu mama.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat din nou. Mariana. De data asta, am răspuns eu.

— Bună dimineața, doamnă Mariana.

— Bună dimineața, draga mea. Vlad e acolo? Trebuie să-i spun ce să cumpere pentru ciorbă.

— Vlad doarme încă. Poate îi scrieți un mesaj?

— Nu-i nimic, îl trezesc eu! Să nu uite să ia pătrunjel proaspăt!

Am închis ochii și am inspirat adânc. Simțeam cum fiecare zi începe cu o luptă pe care nu o pot câștiga.

Au urmat luni de zile în care încercam să găsesc soluții. Am propus să ne mutăm în alt cartier. Vlad a refuzat: „E aproape de serviciu și de mama.” Am încercat să stabilesc limite. Mariana le ignora cu un zâmbet larg: „Eu doar ajut!”

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat:

— Nu-mi place cum ai făcut sarmalele, Irina. Data viitoare te învăț eu rețeta adevărată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata lui Vlad tăcea, ca de obicei. Vlad încerca să schimbe subiectul. Eu am lăsat furculița jos și am spus:

— Poate data viitoare gătește Vlad.

Mariana s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Vlad? Să gătească? El e bărbat!

Am plecat capul și am tăcut. În acea noapte, am plâns pe ascuns. Mă simțeam invizibilă în propria viață.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre faptul că mama lui avea cheile de la apartamentul nostru și intra oricând dorea, am decis că trebuie să aleg: ori lupt pentru mine, ori mă pierd cu totul.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Lidia, m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Am răspuns fără ezitare:

— Să fiu văzută și respectată.

Mi-a spus că trebuie să stabilesc limite clare și să fiu pregătită pentru consecințe.

Într-o seară, când Mariana a venit din nou neanunțată și a început să facă ordine prin dulapuri, am luat-o deoparte:

— Doamnă Mariana, vă rog să ne anunțați înainte să veniți. Și vă rog să nu mai mutați lucrurile fără acordul nostru.

S-a uitat la mine șocată:

— Cum adică? Eu sunt mama lui Vlad!

— Și eu sunt partenera lui. Avem nevoie de intimitate.

A plecat supărată și i-a spus lui Vlad că sunt lipsită de respect. El m-a certat:

— De ce trebuia să-i vorbești așa? E mama!

Atunci am realizat că nu lupt doar cu ea, ci și cu el. Că dragostea noastră era mereu pe locul doi după dorințele mamei lui.

Au urmat zile reci între noi. Vlad era tot mai distant. Eu eram tot mai hotărâtă să nu mă las călcată în picioare.

Într-o dimineață de iarnă, când telefonul a sunat din nou la ora 6 și Vlad s-a ridicat automat din pat ca un copil ascultător, am simțit că nu mai pot continua așa.

— Vlad, trebuie să alegi: vrei o familie cu mine sau vrei să fii copilul mamei tale toată viața?

S-a uitat la mine lung, fără să spună nimic. Am știut răspunsul din tăcerea lui.

Mi-am făcut bagajele și am plecat. Am plâns tot drumul spre casa părinților mei din Ploiești. Mama m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Irina, ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi viața altcuiva.

Au trecut luni de atunci. Încă îl iubesc pe Vlad, dar mă iubesc pe mine mai mult acum. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să nu mă mai pierd pentru nimeni.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?