După 16 Ani de Tăcere, Fostul Soț Revine Bolnav și Caută Adăpost: Fiii Noștri Sunt Împotrivă. Povestea Mea la 62 de Ani

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să ne întrebi! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni pal, unde aburii de la ceaiul de tei se ridicau leneși spre tavan. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana caldă, dar încercam să-mi păstrez calmul. Mihai, fratele lui mai mic, stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea fixată în podea.

— Mamă, nu e corect față de tine. Știi bine prin ce te-a făcut să treci… Și-acum vrea să se întoarcă? Numai pentru că e bolnav? continuă Mihai, vocea lui abia reținându-și furia.

Îi ascultam pe amândoi, dar gândurile mele erau deja departe, în urmă cu 16 ani, când Eugen a plecat fără să privească înapoi. Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Am rămas singură într-un apartament prea mare pentru o singură femeie și prea plin de amintiri ca să pot dormi liniștită nopțile. Dar timpul a trecut, iar eu am învățat să-mi port singură de grijă. Am crescut băieții cum am știut mai bine, cu sacrificii și nopți nedormite, cu griji și bucurii mici.

Acum, la 62 de ani, nu pot spune că sunt nefericită. Am găsit un echilibru fragil între trecut și prezent. Dar când Eugen a apărut la ușa mea, slab, cu ochii adânciți în orbite și cu o geantă veche în mână, totul s-a răsturnat din nou.

— Nu vreau să te deranjez… doar câteva săptămâni, până mă pun pe picioare. Nu am unde să mă duc, mi-a spus el cu o voce stinsă, evitându-mi privirea.

Mi-am amintit atunci de serile când venea acasă târziu, mirosind a băutură și a fum de țigară. De certurile care zguduiau pereții subțiri ai apartamentului nostru din Drumul Taberei. De ochii triști ai băieților când îl vedeau plecând iar și iar. Dar mi-am amintit și de zilele bune — puține, dar prețioase — când râdeam toți patru la masă sau mergeam la iarbă verde în Herăstrău.

— Mamă, nu-l lăsa să profite iar de tine! Radu aproape că striga acum. — Ai muncit o viață întreagă să ne crești singură! Unde era el atunci?

— Radu… nu e atât de simplu… am încercat eu să spun, dar Mihai m-a întrerupt:

— Dacă îl primești aici, eu nu mai calc în casa asta!

Am simțit cum mă strânge inima. Îmi iubeam copiii mai presus de orice pe lume. Dar nu puteam ignora nici omul bolnav din fața mea. Era tatăl lor, oricât de mult ar fi greșit.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând cu mâna rafturile pline de poze vechi: Radu la serbarea din clasa a patra, Mihai cu primul lui trofeu la șah… și undeva într-un colț prăfuit, o poză cu toți patru la mare, înainte ca totul să se destrame.

A doua zi dimineață am făcut cafea pentru doi. Eugen stătea la masă, privind pe fereastră la copacii goi din fața blocului.

— Îmi pare rău pentru tot ce-am făcut… Nu merit ajutorul tău. Dar n-am pe nimeni altcineva… a spus el încet.

L-am privit lung. Era același bărbat pe care îl iubisem cândva, dar și un străin care îmi rănise familia. Am simțit un val de furie amestecat cu milă.

— Nu fac asta pentru tine, Eugen. O fac pentru mine. Ca să pot dormi liniștită noaptea. Să știu că nu te-am lăsat pe drumuri.

În zilele care au urmat, băieții au refuzat să mă viziteze. M-au sunat doar ca să mă întrebe dacă sunt bine și dacă Eugen nu-mi face probleme. Simțeam distanța crescând între noi cu fiecare convorbire scurtă și rece.

Eugen era tăcut și retras. Își lua medicamentele la timp și nu ieșea din cameră decât rar. Uneori îl auzeam plângând noaptea. Alteori mă întreba timid dacă poate ajuta cu ceva prin casă.

Într-o seară, Mihai a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată și l-a găsit pe Eugen citind pe canapea.

— Ce faci aici? l-a întrebat sec.

Eugen a ridicat privirea și a spus doar atât:

— Încerc să fiu mai bun decât am fost.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Mamă… nu vreau să te pierd din cauza lui…

L-am îmbrățișat strâns.

— N-o să mă pierzi niciodată. Dar trebuie să învățăm să iertăm… altfel ne otrăvim sufletul pentru totdeauna.

Au trecut câteva săptămâni. Eugen s-a mai întremat puțin și într-o dimineață mi-a spus că va pleca la un azil unde îl poate îngriji cineva specializat.

— Mulțumesc că m-ai primit… N-o să uit niciodată ce ai făcut pentru mine.

Când a plecat, casa a devenit din nou tăcută. Băieții au început să vină mai des pe la mine și încet-încet lucrurile s-au mai liniștit. Dar rana rămâne acolo — o rană veche care încă doare uneori.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare iertarea e mereu calea corectă sau uneori trebuie să ne protejăm inima cu orice preț? Voi ce ați fi făcut în locul meu?