Am rămas singură la bătrânețe, dar credința m-a ținut în viață: Povestea mea despre singurătate, rugăciune și speranță

— Nu mai veni la noi, mamă, nu avem timp acum! Vocea fiicei mele, Irina, răsuna rece prin telefon, iar cuvintele ei mi-au străpuns inima ca un cuțit. Era a treia oară luna asta când încercam să o sun, să-i aud glasul sau măcar să-i spun că mi-e dor. Dar de fiecare dată, răspunsul era același: grăbit, distant, ca și cum aș fi fost o povară. Am închis telefonul cu mâinile tremurânde și m-am așezat pe marginea patului, privind pereții goi ai apartamentului meu din cartierul Dristor. De când a murit soțul meu, Gheorghe, casa asta a devenit prea mare și prea tăcută pentru mine.

Nu am avut niciodată pretenții mari de la viață. Am muncit 40 de ani ca asistentă medicală la spitalul Colentina, am crescut doi copii – Irina și Vlad – cu dragoste și sacrificii. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice vis personal, doar ca lor să le fie bine. Îmi amintesc cum stăteam nopțile la capul lor când erau bolnavi sau cum le făceam pachete cu mâncare când erau studenți. Dar acum, la bătrânețe, mă simt uitată. Parcă nu mai exist pentru ei.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am încercat să-l sun pe Vlad. Mi-a răspuns după multe insistențe. — Mamă, sunt în ședință! Te sun eu mai târziu. Și nu m-a mai sunat niciodată înapoi. Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit atât de mică și neînsemnată încât am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Oare am fost o mamă prea sufocantă? Oare i-am iubit prea mult?

Zilele treceau greu. Mă trezeam dimineața fără chef de viață, fără să am cu cine schimba o vorbă. Vecinii mei sunt fie prea ocupați, fie prea bătrâni ca să mai iasă din casă. Singura mea alinare era biserica din colțul străzii. În fiecare duminică mergeam acolo, aprindeam o lumânare pentru Gheorghe și mă rugam pentru copiii mei. Preotul paroh, părintele Nicolae, m-a observat într-o zi plângând în strană.

— Ce te apasă, Elisabeta? m-a întrebat el cu blândețe.

— Sunt singură, părinte… Copiii mei nu mă mai caută. Parcă nu mai exist pentru nimeni.

— Dumnezeu nu te uită niciodată, fiica mea. Roagă-te și vei găsi putere.

Cuvintele lui mi-au adus o liniște ciudată. În seara aceea am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog cu adevărat. Nu pentru ca Irina sau Vlad să mă sune, ci pentru liniște sufletească. Pentru iertare – a lor și a mea.

Au urmat luni întregi în care singurătatea mi-a devenit prietenă nedorită. Am început să scriu scrisori către copiii mei pe care nu le-am trimis niciodată. În ele îmi vărsam sufletul: „Irina, mi-e dor de tine. Mi-e dor să-ți aud râsul prin casă… Vlad, îți amintești când mergeam împreună la pescuit cu tata?”

Într-o zi, la biserică, am cunoscut-o pe doamna Maria, o văduvă de vârsta mea care trecea prin aceeași durere. Ne-am împrietenit repede și am început să ne vizităm una pe cealaltă. Împreună am descoperit că nu suntem singure pe lume – că există oameni care încă știu să asculte și să ofere o vorbă bună.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat complet. De Crăciun am pregătit cozonac și sarmale, sperând că poate copiii vor veni acasă. Am pus masa pentru trei persoane și am stat ore întregi privind ușa. N-a venit nimeni. Seara târziu am primit un mesaj sec de la Irina: „Crăciun fericit, mamă! Suntem ocupați cu copiii.” Atât.

În acea noapte am simțit că mă prăbușesc. M-am rugat cu lacrimi: „Doamne, dă-mi putere să nu urăsc! Dă-mi putere să iert!” Și atunci am simțit o liniște adâncă în sufletul meu. Am înțeles că nu pot controla alegerile copiilor mei, dar pot alege eu cum să trăiesc mai departe.

Am început să fac voluntariat la biserică, ajutând alte persoane vârstnice care erau și ele singure. Am descoperit că atunci când dăruiești din puținul tău, primești înapoi speranță și sens. Maria mi-a devenit ca o soră; împreună găteam pentru cei nevoiași sau citeam rugăciuni pentru cei bolnavi.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, Vlad m-a sunat brusc:

— Mamă… îmi pare rău că n-am mai dat niciun semn. Am fost prins cu serviciul și cu copiii…

Vocea lui era stinsă, parcă rușinată.

— Vlad, te iubesc oricum ar fi! Nu-ți cer nimic… doar să știi că mă gândesc mereu la tine.

A plâns la telefon și mi-a promis că va veni să mă vadă curând. Nu știu dacă se va ține de cuvânt sau dacă Irina va găsi vreodată timp pentru mine. Dar acum știu că nu sunt singură – Dumnezeu e cu mine în fiecare clipă.

M-am întrebat adesea: oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câți părinți sunt uitați de copiii lor? Poate că nu putem schimba lumea peste noapte, dar putem alege să iubim chiar și atunci când doare.

Poate că adevărata familie este acolo unde găsești înțelegere și suflet cald – fie că e sânge sau nu.

Oare voi ați trecut prin așa ceva? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe când cei dragi v-au întors spatele?