I-am dăruit mamei un aparat medical, dar sora mea mi l-a luat: Cum ne-a dezbinat manipularea și lăcomia

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci asta? Ți-am spus clar că aparatul e pentru mama, nu pentru tine!

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în sufrageria părinților, cu ochii fixați pe sora mea, care ținea în brațe tensiometrul digital pe care îl cumpărasem cu greu din salariul meu de asistentă. Mama, obosită și palidă, încerca să ne liniștească, dar privirea ei era pierdută undeva între noi, ca și cum nu mai avea putere să intervină.

Irina ridică din umeri, cu zâmbetul acela superior care mă făcea să mă simt mereu mică. — L-am luat doar să-l arăt și eu la prietenele mele. Oricum, mama nu prea știe să-l folosească. Și tu exagerezi ca de obicei, Simona.

Mi-am mușcat buza de jos să nu izbucnesc în plâns. Nu era prima dată când Irina își însușea ceva ce nu-i aparținea, dar de data asta era altfel. Era vorba de sănătatea mamei noastre, de gestul meu sincer de a-i ușura viața. Și totuși, nimeni nu părea să vadă cât mă durea.

Tata s-a ridicat de la masă, bombănind ceva despre „femeile astea și certurile lor”, apoi a ieșit pe balcon să fumeze. Mama a oftat adânc și a încercat să schimbe subiectul, dar eu nu puteam să las lucrurile așa.

— Irina, te rog, adu aparatul înapoi. Mama are nevoie de el. Nu e un moft!

Sora mea s-a uitat la mine cu dispreț. — Dacă ți-e așa de drag, cumpără-ți altul! Sau poate vrei să te plângi iar la toată lumea că eu sunt răsfățata familiei?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria noastră s-a derulat în fața ochilor mei: Irina era mereu favorita, cea care primea hainele cele mai bune, cea care era apărată când făcea vreo prostie. Eu eram „cea responsabilă”, „cea care trebuie să înțeleagă”. Dar acum nu mai puteam să înțeleg nimic.

Am plecat plângând din casa părinților, cu sentimentul că nu contez niciodată destul. În drum spre garsoniera mea din Militari, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Raluca.

— Simona, trebuie să pui piciorul în prag! Mereu ai lăsat-o pe Irina să-ți calce pe suflet. Nu vezi că te manipulează?

— Dar e sora mea… și mama are nevoie de mine. Dacă mă cert cu ele, cine o să mai aibă grijă de mama?

— Tu ai grijă de toți și nimeni nu are grijă de tine! Trebuie să te gândești și la tine, măcar o dată.

Cuvintele Ralucăi m-au urmărit toată noaptea. Am dormit prost, visând că mama se îmbolnăvește grav pentru că nu are aparatul la timp. Dimineața am decis să merg la Irina acasă.

Când am ajuns la ea, am găsit-o râzând cu două prietene în bucătărie. Aparatul era pe masă, ca un trofeu.

— Uite-o și pe Simona! — a zis una dintre fete. — Ce noroc ai cu o soră atât de grijulie!

Irina a râs fals și mi-a aruncat o privire tăioasă. — Da, Simona e mereu cu grija tuturor. Poate prea mult uneori.

Mi-am făcut curaj și am spus tare:

— Aparatul acela nu e pentru tine! L-am cumpărat pentru mama și vreau să-l iei acasă la ea chiar azi. Dacă nu, mă duc direct la tata și îi spun tot adevărul.

Irina s-a schimbat la față. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— Bine, bine… Nu te mai agita atâta! Îl duc azi.

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă mi-am dat seama cât de mult m-a afectat toată această poveste. Nu era doar despre un aparat medical. Era despre nevoia mea de a fi văzută, apreciată, iubită fără condiții sau comparații.

În zilele următoare am evitat să merg la părinți. Mama m-a sunat de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Mă simțeam trădată și singură.

Într-o seară, tata m-a sunat:

— Simona, ce-ai pățit cu Irina? De ce nu mai vii pe la noi?

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Tata a tăcut mult timp la telefon.

— Știi… poate că am greșit și noi ca părinți. Poate că am lăsat-o prea mult pe Irina să facă ce vrea… Dar tu ești fata noastră bună și nu vreau să te pierdem.

Am plâns după ce am închis telefonul. Pentru prima dată simțeam că cineva mă vede cu adevărat.

După câteva zile am mers din nou acasă. Mama m-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:

— Îmi pare rău că ai suferit din cauza noastră. Te iubesc mult, Simona.

Irina era tăcută și nu m-a privit în ochi. Poate că nici ea nu știa cum să repare ce a stricat.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin între noi. Nu suntem o familie perfectă și încă mai avem multe răni nespuse. Dar am învățat că trebuie să-mi apăr locul în familie și să spun ce simt.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc astfel de conflicte mocnite? Cât de mult ne rănesc micile trădări zilnice? Poate că dacă am vorbi mai deschis despre ele, am putea vindeca ceva din ceea ce s-a rupt…