Soacra mea se laudă cu gestul nobil al fiului său la divorț, dar adevărul e mult mai amar

— Nu pot să cred că ai curajul să vii aici după tot ce ai făcut! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Mariana, fosta mea soacră, stătea în pragul ușii cu un zâmbet fals pe buze.

— Draga mea, nu am venit să ne certăm. Am venit doar să-ți spun că Sorin a fost un domn până la capăt. Toată lumea trebuie să știe asta, mi-a răspuns ea, ridicând din sprâncene ca și cum ar fi fost deasupra oricărei suferințe omenești.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, să-i spun tot ce am ținut ascuns ani de zile, dar nu aveam putere. Mă simțeam ca o umbră în propria mea casă, casa pe care Sorin mi-o lăsase „din noblețe”, după cum povestea Mariana tuturor vecinilor, rudelor și prietenilor. Adevărul era însă mult mai amar.

Când l-am cunoscut pe Sorin, eram tânără și plină de speranță. El era carismatic, avea mereu o vorbă bună și părea că mă iubește cu adevărat. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic din București, iar după doi ani ne-am căsătorit. Mariana nu m-a plăcut niciodată. Îmi spunea mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, că nu gătesc ca ea, că nu știu să țin casa curată. Sorin râdea și-mi spunea să nu pun la suflet.

Anii au trecut și am început să simt că mă sufoc. Sorin venea tot mai târziu acasă, iar când îl întrebam unde a fost, îmi răspundea sec:

— Am avut treabă la birou. Nu mai fi atât de suspicioasă!

Într-o seară, după ce am găsit un mesaj suspect pe telefonul lui, am avut curajul să-l confrunt.

— Sorin, cine e Andreea? De ce îți scrie la miezul nopții?

A ridicat din umeri și a râs:

— E doar o colegă. Ești paranoică!

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. Începusem să mă îndoiesc de mine însămi, să cred că poate exagerez. Dar mesajele au continuat să apară, iar el devenea tot mai rece. Într-o zi, am găsit un bilet de avion spre Cluj pe numele lui și al Andreei. Atunci am știut sigur.

Am încercat să vorbesc cu el, dar m-a ignorat complet. A doua zi a venit acasă cu Mariana după el.

— Tu l-ai împins în brațele alteia! a țipat Mariana. Dacă ai fi fost o soție adevărată…

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, Sorin mi-a spus calm:

— Vreau divorț.

Nu m-am opus. Nu mai aveam putere să lupt pentru ceva ce nu mai exista. Când am ajuns la notar, Sorin a spus:

— Las totul Elenei. Eu plec doar cu hainele mele.

Toată lumea a aplaudat gestul lui. Mariana a început să povestească peste tot cât de nobil e fiul ei: „A lăsat totul femeii care l-a trădat!”

Dar nimeni nu știa că apartamentul era pe numele meu încă dinainte de căsătorie, că mașina era luată pe firma tatălui meu și că Sorin nu avea nimic de pierdut. Tot ce făcea era un teatru ieftin pentru a-și spăla imaginea.

După divorț, Mariana venea des pe la mine „să vadă dacă sunt bine”, dar de fapt voia doar să mă umilească subtil:

— Săraca de tine… uite ce ai ajuns fără Sorin! Dar măcar ai casa asta frumoasă.

Într-o zi am cedat:

— Mariana, știi foarte bine că Sorin m-a înșelat luni de zile! Știi foarte bine că nu a lăsat nimic pentru că nu avea ce să lase!

A tăcut preț de câteva secunde, apoi a ridicat bărbia:

— Nu contează ce crezi tu. Lumea trebuie să știe povestea noastră așa cum o spun eu.

M-am simțit ca într-un coșmar din care nu puteam ieși. Prietenii comuni mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii mă întrebau dacă nu regret că „l-am pierdut” pe Sorin.

Am început să merg la terapie ca să pot respira din nou. Am realizat cât de mult m-a afectat această minciună colectivă și cât de greu este să-ți recapeți demnitatea când cineva îți rescrie povestea vieții după bunul plac.

Într-o seară, la supermarket, m-am întâlnit cu Andreea — da, chiar ea — care mi-a spus pe un ton superior:

— Să știi că Sorin suferă mult fără tine… Dar e un bărbat adevărat! A lăsat totul în urmă pentru tine!

Am izbucnit în râs și am plecat fără să-i răspund. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Acum locuiesc singură în apartamentul meu și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Dar rana rămâne: faptul că adevărul meu e îngropat sub poveștile altora.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu povara unor minciuni spuse despre noi? Câți avem curajul să spunem adevărul chiar dacă nimeni nu vrea să-l audă?