Când l-am întâlnit pe Vlad: Povestea unei iubiri care m-a făcut să mă pierd pe mine însămi

— Irina, iar ai uitat să cumperi pâine? De câte ori trebuie să-ți spun că nu pot să plec dimineața fără micul dejun? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, în timp ce eu mă uitam la mâinile mele tremurânde, strângând punga de cafea. Era a treia oară săptămâna asta când uitasem ceva „esențial”.

Nu știu când am început să mă simt vinovată pentru fiecare lucru mărunt. Poate din prima lună, când Vlad a început să-mi spună că sunt „prea visătoare” și că „trebuie să fiu mai atentă la detalii”. La început, mi se părea că are dreptate. Eu, Irina, fata care visa să devină scriitoare, uitam mereu să plătesc facturile la timp sau să cumpăr lapte. Dar înainte de Vlad, râdeam de asta. Acum, fiecare greșeală era o dovadă că nu sunt suficientă.

Ne-am cunoscut la o petrecere la Ana, colega mea de la birou. Vlad era genul acela de bărbat care umplea camera cu prezența lui: ochi verzi, zâmbet sigur pe sine, glume care făceau pe toată lumea să râdă. M-a remarcat imediat și mi-a spus că am „cei mai frumoși ochi triști” pe care i-a văzut vreodată. Am simțit că mă vede cu adevărat. În acea noapte, am vorbit ore întregi despre cărți, filme și visuri neîmplinite. M-am îndrăgostit fără să-mi dau seama.

Primele luni au fost ca un vis. Vlad mă suna în fiecare zi, îmi aducea flori fără motiv și mă făcea să mă simt specială. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. A început să mă întrebe cu cine ies, de ce nu răspund la telefon imediat, de ce am nevoie de timp singură. „Nu ai nevoie de nimeni altcineva decât de mine”, îmi spunea cu voce blândă, dar fermă.

Mama a observat prima schimbarea din mine. „Irina, nu mai vii pe la noi. Ce se întâmplă? Parcă nu mai ești tu”, mi-a spus într-o seară când am trecut pe fugă să iau niște haine de iarnă. Am ridicat din umeri și am mințit-o că sunt doar obosită de la muncă. Dar adevărul era că Vlad nu suporta să petrec timp cu familia mea fără el.

Într-o duminică, tata a încercat să discute cu mine:
— Fata tatii, ești sigură că e bine ce faci? Nu te-am văzut niciodată atât de retrasă.
Am izbucnit în plâns și i-am spus că nu înțelege nimeni cât de mult îl iubesc pe Vlad și cât de greu e să fii adult.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Vlad spunea mereu că „nu sunt potriviți pentru tine”, că „te trag în jos”. La început m-am certat cu el, apoi am renunțat. Era mai ușor să-i dau dreptate decât să mă certăm zile întregi.

Într-o seară friguroasă de februarie, am ajuns acasă târziu după o ședință prelungită la birou. Vlad mă aștepta în sufragerie, cu fața întunecată.
— Unde ai fost? De ce nu ai răspuns la mesaje?
— Am avut ședință… ți-am spus dimineață…
— Nu-mi place când dispari așa! Ai idee cât m-am îngrijorat?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-l liniștesc, dar orice spuneam părea să-l enerveze mai tare. În noaptea aceea am dormit pe canapea, plângând în tăcere.

Au urmat luni în care am încercat să fiu „perfectă”: să gătesc ce-i place lui Vlad, să nu uit nimic din ce-mi cerea, să nu-l supăr niciodată. Dar oricât mă străduiam, mereu găsea ceva ce nu era bine. Am început să cred că problema sunt eu.

Într-o zi, Ana m-a sunat insistent:
— Irina, te rog vino la mine! Mi-e dor de tine…
Am ezitat mult înainte să accept. Vlad era plecat la o conferință și pentru prima dată după mult timp simțeam că pot respira liber. La Ana acasă am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Irina, asta nu e iubire. E control. Ești prizoniera propriei tale vieți!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. M-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochii mei triști erau acum goi, obrajii supți, zâmbetul dispărut. Unde dispăruse fata care visa să scrie romane?

Am început să scriu din nou, pe ascuns. Jurnale pline de gânduri și frici, pagini rupte din sufletul meu. Scrisul a fost singurul lucru care m-a ținut pe linia de plutire.

Într-o seară, Vlad a găsit unul dintre jurnalele mele.
— Ce-i asta? Scrii despre mine? Despre noi?
— Scriu despre mine… despre cum mă simt…
A aruncat jurnalul pe jos și a ieșit trântind ușa. Atunci am știut că trebuie să aleg: între mine și el.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am plecat la părinți. Mama m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata mi-a făcut ceaiul preferat și s-a așezat lângă mine fără întrebări.

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără teamă. Am reluat legătura cu prietenii mei, am început terapie și am publicat primul meu articol despre relațiile toxice într-o revistă online.

Uneori încă mă întreb dacă a fost vina mea sau dacă puteam face ceva diferit. Dar știu acum că iubirea nu ar trebui să doară atât de tare.

Mă uit la mine azi și mă întreb: câți dintre noi ne pierdem pe drum pentru cineva care promite totul dar ne ia tot ce avem? Tu ai avut curajul să te regăsești?