M-am măritat cu un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă: Lecția de viață pe care nu am crezut că o voi învăța vreodată

— Nu poți să pleci acum, Irina! Ce-o să spună lumea? Mama ta nici nu știe că vrei să divorțezi!
Vocea lui Doru răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, iar eu stăteam cu mâinile tremurânde pe clanța ușii. Era trecut de miezul nopții, iar în bloc se auzea doar ceasul vechi din sufragerie. Aveam 25 de ani și simțeam că viața mea se sfârșește înainte să înceapă cu adevărat.

Când l-am cunoscut pe Doru, aveam 18 ani și abia terminasem liceul. El era profesor universitar, cu părul grizonat și ochi calzi, care știa să spună povești despre Paris și Roma, despre cărți rare și filme vechi. M-a cucerit cu atenția lui, cu felul în care mă asculta când vorbeam despre visele mele. Mama a fost sceptică de la început:

— Irina, nu te grăbi! Ce ai tu în comun cu un bărbat de aproape 40 de ani?

Dar eu nu voiam să aud. Prietenele mele râdeau pe la colțuri, dar eu mă simțeam specială. Doru mă făcea să cred că sunt matură, că pot să sar peste etapele pe care le trăiau ceilalți tineri. M-a ajutat să intru la facultate, mi-a plătit chiria la garsoniera din Militari și mi-a cumpărat primul laptop.

Primele luni au fost ca o poveste. Mergeam împreună la teatru, la expoziții, luam cina în restaurante unde nu aș fi intrat niciodată singură. Îmi spunea „copila mea” și mă ținea de mână pe stradă. Dar încet-încet, diferențele au început să iasă la suprafață.

Într-o seară, după ce m-am întors de la cursuri, l-am găsit pe Doru stând în întuneric, cu un pahar de vin în mână.

— Ai stat iar până târziu cu colegii? Nu ți-e destul ce ai acasă?

Am simțit cum mă sufoc. Aveam nevoie să râd, să dansez, să mă bucur de tinerețe. Dar Doru voia liniște, voia ordine, voia ca eu să fiu mereu acolo pentru el. Încetul cu încetul, prietenele mele au dispărut din peisaj. Nu le plăcea cum mă privea el, nu le plăcea cum mă făcea să mă simt vinovată pentru orice ieșire.

Apoi au început certurile. El voia copii; eu nu eram pregătită. El voia vacanțe liniștite la munte; eu visam la festivaluri și excursii cu trenul prin Europa. El voia să gătesc ciorbă și sarmale; eu voiam să comand pizza și să dorm până târziu sâmbăta.

— Irina, nu poți trăi toată viața ca o adolescentă! Trebuie să te maturizezi!

Dar eu simțeam că nu apucasem niciodată să fiu adolescentă cu adevărat. Am început să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Unde era fata care visa să devină jurnalist? Unde era fata care râdea cu gura până la urechi?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Ana, cea mai bună prietenă din liceu:

„Mi-e dor de tine. Hai la o cafea?”

Am ezitat mult, dar am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Ana m-a privit lung:

— Irina, tu nu mai ești tu. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit tot: cum Doru mă controlează, cum nu mai am voie să ies fără el, cum fiecare zi e o luptă între cine sunt și cine vrea el să fiu.

— Nu trebuie să trăiești așa! Ești tânără! Ai toată viața înainte!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar frica era mare: ce va spune mama? Ce va spune lumea? O fată dintr-un sat din Teleorman care divorțează la 25 de ani? O rușine!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre faptul că am întârziat la cursuri pentru că am stat la bibliotecă cu colegii, Doru a ridicat vocea:

— Dacă nu-ți convine aici, du-te! Dar să nu te mai întorci!

Am plecat atunci, cu lacrimi în ochi și inima frântă. Am dormit la Ana două nopți și apoi am sunat-o pe mama.

— Mamă… vreau să vin acasă.

A fost tăcere la telefon. Apoi vocea ei blândă:

— Vino, fată dragă. Orice ai făcut, tot copilul meu ești.

Au urmat luni grele: avocați, bârfe prin sat, priviri piezișe la magazinul din colț. Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am găsit un job la o redacție mică din București și am început să scriu povești despre femei ca mine.

Uneori îl văd pe Doru pe stradă. E tot singur, cu pași grei și privirea pierdută. Mă întreb dacă regretă ceva sau dacă încă mă consideră vinovată pentru tot ce s-a întâmplat.

Astăzi am 30 de ani și încă învăț cine sunt. Am iubit și am pierdut, dar am câștigat ceva mult mai prețios: libertatea de a fi eu însămi.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu supărăm lumea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți așteaptă „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?