Am Crescut Nepoții, Dar Azi Sunt Invizibilă Pentru Propriii Mei Copii – Povestea Unei Bunici Care Caută Să Fie Ascultată

— Mamă, nu mai insista, te rog! Nu mai avem nevoie să vii zilnic la noi. Copiii sunt mari acum, se descurcă singuri, a spus Irina, fiica mea cea mare, cu o voce tăioasă care mi-a străpuns inima ca un cuțit.

Am rămas în pragul ușii, cu mâinile tremurânde pe sacoșa cu mere pe care le adusesem pentru nepoți. M-am uitat la ea, la chipul ei obosit, dar hotărât, și am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază. În spatele ei, pe canapea, stătea Vlad, ginerele meu, cu ochii în telefon. Nici nu s-a sinchisit să mă salute.

M-am întors încet spre ușă, încercând să-mi ascund lacrimile. Pe scări, pașii mei răsunau goi, ca și cum fiecare treaptă ar fi șoptit: „Nu mai ești dorită aici.”

Mă numesc Maria și am 67 de ani. Am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit ca infirmieră la spitalul județean și am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu le lipsească nimic Irinei și lui Radu. Când au apărut nepoții, am simțit că viața mea capătă din nou sens. Am fost acolo la fiecare febră, la fiecare serbare, la fiecare lacrimă și zâmbet.

Când Irina a rămas însărcinată cu primul copil, m-a rugat să mă mut la ei pentru o vreme. „Mamă, nu știu cum o să mă descurc fără tine”, mi-a spus atunci. Am renunțat la apartamentul meu mic și cald din cartierul vechi și m-am mutat în camera de la mansardă a casei lor. Ani de zile am fost umbra lor bună: găteam, spălam, făceam teme cu copiii, îi duceam la grădiniță și îi adormeam cu povești.

Radu, băiatul meu, a plecat la București după facultate. S-a căsătorit cu Alina și au doi copii frumoși. M-au chemat și ei să-i ajut când s-au născut gemenii. M-am împărțit între casele lor ani întregi. Nu m-am plâns niciodată. Nici când mă durea spatele de la atâta alergat după copii prin parc, nici când îmi era dor să citesc o carte sau să stau pur și simplu pe banca din fața blocului meu vechi.

Acum însă… Acum nu mai sună nimeni. Irina îmi răspunde scurt la telefon: „Suntem ocupați.” Radu mă sună doar de sărbători sau când are nevoie de rețeta de cozonac. Nepoții au crescut și au telefoane mai bune decât mine. Când îi sun pe video, abia dacă ridică ochii din ecrane.

Într-o seară, am adunat curajul să-i spun Irinei ce simt:
— Mamă, știi… Mi-e dor de voi. Mi-e dor să fiu parte din viața voastră.
Ea a oftat adânc:
— Mamă, nu mai suntem copii. Avem viețile noastre. Și copiii cresc… Nu mai au nevoie de atâta supraveghere.
— Dar eu? Eu ce fac acum?
— Bucură-te de timpul tău liber! Du-te la plimbare, fă-ți prieteni…

M-am simțit ca un obiect vechi lăsat într-un colț de pod. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lor. Nu știu cine sunt fără grijile pentru ei.

Într-o duminică ploioasă am mers la biserică. M-am așezat lângă tanti Viorica, vecina mea din tinerețe. Și ea a crescut nepoți ani buni.
— Știi ce e cel mai greu? m-a întrebat ea după slujbă.
— Ce?
— Să accepți că nu mai ești centrul universului lor. Că ai făcut tot ce-ai putut și acum trebuie să te regăsești pe tine.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. Am încercat să-mi ocup timpul: am început să croșetez pentru copiii vecinilor, am mers la un club de lectură la bibliotecă. Dar golul din suflet nu s-a umplut.

Într-o zi am primit un mesaj de la Alina:
„Mama Maria, poți veni mâine să stai cu gemenii? Avem o urgență.”
Inima mi-a tresărit de bucurie. Am pregătit prăjituri și am pornit spre București cu primul tren. Când am ajuns însă, copiii erau deja mari – nu mai voiau povești sau joacă pe covor. Stăteau fiecare în camera lui cu căștile pe urechi.

Alina mi-a mulțumit politicos și mi-a spus că pot pleca dacă vreau mai devreme.
— S-au schimbat vremurile, mama Maria…

Am plecat cu sufletul greu. Pe drum m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am sufocat prea mult? Poate trebuia să-mi văd mai mult de viața mea?

Seara aceea am plâns mult. Mi-am dat seama că nu pot da timpul înapoi. Că trebuie să învăț să trăiesc pentru mine.

Dar cum faci asta după o viață întreagă trăită pentru alții?

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate alte bunici trec prin același lucru. Poate cineva are un sfat pentru mine: Cum găsești sens când familia pentru care ai trăit te uită? Cum te regăsești când nu mai ești necesară?

Oare există vindecare pentru dorul acesta care nu trece niciodată?