„Fiecare zi, o nouă masă: Când dragostea devine povară”

— Zuzana, iar ai încălzit ciorba de ieri?
Vocea lui Petru răsună din sufragerie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din amestecat în oala cu supă și simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la ceas: 5:45. E încă întuneric afară, iar eu sunt în picioare de la 4:30, ca să apuc să-i fac omletă proaspătă și să-i pun la pachet friptură aburindă. Dar am greșit: am încălzit ciorba de ieri pentru mine, nu pentru el. Pentru el, totul trebuie să fie nou, altfel nici nu se uită la farfurie.

— Nu e pentru tine, Petru, îi răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala. Pentru tine fac omletă acum.

Îl aud cum oftează și trântește ziarul pe masă. Știu deja ce urmează: privirea aceea dezamăgită, ca și cum aș fi dat greș ca soție. Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre cratițe și tigăi.

Așa arată fiecare dimineață din ultimii șapte ani. De când ne-am căsătorit, viața mea s-a transformat într-o succesiune de rețete și liste de cumpărături. La început, mi s-a părut drăguț: „Îmi place să mănânc proaspăt”, spunea el zâmbind. Îi găteam cu drag, încercam rețete noi, mă bucuram când îmi lăuda mâncarea. Dar încet-încet, cerințele au crescut: „Nu-mi place să mănânc resturi”, „Supa de ieri nu mai are gust”, „Carnea reîncălzită e seacă”.

Am început să mă trezesc din ce în ce mai devreme. Seara, după serviciu, alergam la piață sau la supermarket, ca să am tot ce-mi trebuie pentru cină. Nu conta că eram obosită sau că mă durea capul; trebuia să gătesc ceva nou. Prietenele mele râdeau la început: „Ce răsfățat ai acasă!” Dar după un timp au început să mă întrebe dacă nu mi-e greu.

— Zuzana, tu când mai ai timp pentru tine? m-a întrebat într-o zi Irina, colega mea de birou.

Am râs atunci, dar râsul mi-a sunat fals chiar și mie. Nu mai știam când citisem ultima dată o carte sau când ieșisem la o cafea fără să mă gândesc la ce voi găti seara.

Într-o duminică, mama a venit pe la noi. A adus plăcintă cu mere și a pus-o pe masă cu un zâmbet larg.

— Am făcut-o aseară, dar e bună și azi!

Petru a privit plăcinta cu suspiciune și nici nu s-a atins de ea. Mama s-a uitat la mine lung și mi-a șoptit:

— Zuzana, nu te recunosc. Tu erai mereu veselă și plină de viață. Acum pari mereu obosită.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Nu voiam să plâng în fața mamei, dar adevărul era că nu mai știam cine sunt fără șorțul legat la brâu.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și Petru se uita la televizor, am îndrăznit să-i spun:

— Petru, ți-ar fi foarte greu dacă uneori ai mânca și tu ce rămâne de la o masă la alta? Poate aș avea și eu timp să mă odihnesc sau să fac altceva…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Zuzana, știi bine că nu pot. M-am obișnuit așa. Dacă vrei să faci altfel… nu știu…

A lăsat fraza în aer și s-a întors spre televizor. Am simțit că mă sufoc. Nu era vorba doar despre mâncare; era despre faptul că nevoile mele nu contau.

În zilele următoare am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: cum Petru nu mă întreba niciodată cum a fost ziua mea; cum nu observa când eram bolnavă sau tristă; cum totul gravita în jurul lui — mesele, programul casei, chiar și vacanțele erau planificate după preferințele lui culinare.

Într-o vineri seară, după o zi grea la serviciu, am ajuns acasă cu febră. Am intrat direct în bucătărie și am început să curăț cartofi. Petru a intrat după mine:

— Ce faci? Nu miroase a nimic…

— Sunt bolnavă… am răspuns abia șoptit.

— Și? Ce mâncăm?

Atunci am izbucnit în plâns. Toată oboseala, frustrarea și tristețea s-au revărsat din mine ca un râu care sparge un baraj prea vechi.

— Nu mai pot! Nu mai pot să gătesc zilnic doar pentru tine! Nu mai pot să fiu doar bucătăreasa casei!

Petru a rămas mut. Poate era prima dată când vedea cât de mult mă doare totul.

A doua zi dimineață am plecat la mama fără să gătesc nimic. Am stat acolo două zile și am dormit cât n-am dormit în luni întregi. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Zuzana, dragostea nu înseamnă să te pierzi pe tine însăți. Dacă nu te iubești tu, nimeni n-o va face în locul tău.

Când m-am întors acasă, Petru era tăcut. În bucătărie era dezordine — semn că încercase să-și facă singur ceva de mâncare.

— Îmi pare rău… n-am știut că te doare atât de tare…

Nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie de timp să-mi dau seama ce vreau cu adevărat.

Acum scriu aceste rânduri și încă nu știu dacă voi putea schimba ceva între noi sau dacă drumul meu merge mai departe singură. Dar știu sigur că nu vreau să mai fiu doar o umbră în propria mea viață.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câți dintre noi confundăm grija cu sacrificiul care ne golește sufletul? Voi ce ați face în locul meu?