Între două lumi: Povestea mea despre lupta dintre mama și soacră la nunta noastră

— Nu vreau să văd sarmale pe masă la nunta fetei mele! a izbucnit mama, trântind telefonul pe masă, cu ochii în lacrimi. Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, cu lista de invitați în față și cu inima bătându-mi nebunește. Pe de altă parte, soacra mea, doamna Mariana, tocmai îmi trimisese un mesaj: „Sper că nu ai uitat să treci verii mei din Vaslui pe listă. Știi bine că fără ei nu se poate!”

Mă simțeam ca într-un război rece, prinsă între două fronturi care nu voiau să cedeze niciun centimetru. Eu și Vlad, logodnicul meu, ne doream o nuntă simplă, cu prieteni apropiați și familie restrânsă. Dar pentru mamele noastre, era vorba despre imagine, tradiție și, mai ales, despre cine are ultimul cuvânt.

— Mamă, nu putem invita 200 de oameni! am încercat să-i spun într-o seară, când stăteam la masa din sufragerie, printre foi mototolite și cataloage de rochii.

— Cum să nu? Ce o să zică lumea? Să nu mă faci de râs! Sora ta a avut 180 de invitați la nuntă și toată lumea a zis că a fost prea puțin! a replicat ea, cu vocea ridicată.

În același timp, Vlad primea telefoane zilnice de la mama lui:

— Vlad, să nu uiți să vorbești cu preotul din satul nostru. Nu vreau să ne facem de râs în fața rudelor. Și vezi că mama ta vrea să aducem taraf din Botoșani!

În fiecare zi era alt motiv de ceartă. Mama voia meniu modern, fără sarmale și fără ciorbă de burtă. Soacra insista pe tradiție: „Cum să nu fie sarmale? Ce fel de nuntă e asta?”

Într-o seară, după ce am închis telefonul cu mama plângând și soacra supărată că nu îi răspund la mesaje, m-am prăbușit pe pat și am început să plâng. Vlad m-a luat în brațe:

— Oana, nu mai pot. Parcă nu mai e nunta noastră…

— Știu… dar ce putem face? Dacă încercăm să le împăcăm pe amândouă, o să ne pierdem mințile.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine acasă fără să anunțe. Avea ochii umflați de nesomn.

— Oana, tu chiar nu înțelegi? Eu am muncit toată viața pentru tine. Nu vreau ca lumea să râdă de mine la nunta ta. Dacă faci cum vrea Mariana, eu nici nu mai vin!

Am simțit un nod în gât. Cum să-mi imaginez nunta fără mama? Dar nici fără Vlad nu puteam trăi.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat cu Vlad pe balcon, privind luminile orașului și încercând să găsim o soluție.

— Poate ar trebui să fugim și să ne căsătorim doar noi doi… am spus, jumătate în glumă, jumătate în serios.

— Și după? O să ne urască toată viața lor…

Am decis să le chemăm pe amândouă la noi acasă, să discutăm față în față. Când au intrat în sufragerie, tensiunea era atât de mare încât puteai tăia aerul cu cuțitul.

— Mariana, eu zic că ar trebui să lăsăm copiii să decidă! a început mama, dar tonul ei era deja defensiv.

— Nu cred că e corect! Eu am crescut un băiat care știe ce vrea. Nu vreau ca nunta lui să fie una fără suflet!

Discuția a degenerat rapid într-o ceartă aprigă despre cine a sacrificat mai mult pentru copilul ei. Eu și Vlad stăteam ca doi copii pedepsiți, privind la două femei care se luptau pentru controlul vieții noastre.

În cele din urmă, am izbucnit:

— Gata! Ajunge! E nunta noastră! Dacă nu puteți accepta asta, atunci poate că niciuna dintre voi nu ar trebui să vină!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa. Soacra s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Oana, eu doar vreau ce e mai bine pentru voi…

După acea seară, nimic n-a mai fost la fel. Mama nu mi-a vorbit două zile. Soacra mi-a trimis mesaje lungi despre cât de mult ține la noi și cât de mult își dorește ca familia să fie unită.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva. Poate trebuia să fiu mai fermă de la început. Poate trebuia să le spun clar că nu e vorba despre ele, ci despre noi.

Cu o lună înainte de nuntă, am decis împreună cu Vlad: vom face o nuntă restrânsă, doar cu prieteni apropiați și familie foarte apropiată. Le-am anunțat pe amândouă printr-un mesaj comun:

„Dragele noastre mame,
Știm cât de mult vă doriți ca ziua aceasta să fie specială pentru noi toți. Dar e important pentru noi să fie o zi în care să ne simțim fericiți și liniștiți. Vrem o nuntă mică, simplă. Vrem doar oameni care ne iubesc și ne respectă deciziile.”

Mama a venit la mine acasă după câteva zile.

— Oana… poate ai dreptate. Poate că m-am lăsat dusă de val. Dar știi… mi-e greu să accept că nu mai ești fetița mea.

Am plâns amândouă mult timp în brațe. Soacra a acceptat greu decizia noastră, dar până la urmă a venit la nuntă cu un zâmbet timid.

Nunta noastră a fost mică, dar plină de dragoste adevărată. Am dansat până dimineața cu Vlad și prietenii noștri cei mai buni. Mamele noastre au stat la aceeași masă și chiar au schimbat câteva vorbe politicoase.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare poți vreodată mulțumi pe toată lumea fără să te pierzi pe tine însuți? Sau trebuie pur și simplu să alegi ce te face fericit?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit voi să împăcați familia când toată lumea trage în altă direcție?