Am plătit cu copilăria pentru siguranța pe care mama nu a găsit-o niciodată

— Nu, Ilinca, nu avem bani pentru asta! Ai uitat cât de greu ne-a fost luna trecută? vocea mamei răsuna ascuțit prin bucătăria mică, în timp ce eu țineam strâns în mână pliantul cu excursia școlii la munte. Aveam doisprezece ani și, pentru a nu știu câta oară, simțeam cum visul meu se topește sub greutatea grijilor ei.

Mama era contabilă la o firmă mică din orașul nostru de provincie. Tata plecase când aveam șase ani, lăsându-ne cu datorii și promisiuni goale. De atunci, fiecare leu era împărțit cu grijă, fiecare dorință a mea era trecută prin filtrul fricii ei de sărăcie. Nu aveam haine noi, nu mergeam la cinema, iar dulciurile erau un lux rezervat doar sărbătorilor.

— Dar toți colegii mei merg, am încercat să protestez, cu vocea tremurândă.

— Și ce dacă? Tu nu ești ca ei! Noi trebuie să fim chibzuite. Vrei să ajungem pe drumuri?

Cuvintele ei mă loveau ca niște palme reci. În mintea mea de copil, nu înțelegeam de ce trebuie să plătesc eu pentru greșelile tatei sau pentru fricile mamei. Îmi doream doar să fiu ca ceilalți copii, să râd fără griji, să am amintiri frumoase, nu doar liste de cheltuieli și interdicții.

Anii au trecut, dar atmosfera din casă nu s-a schimbat. Mama își făcea mereu griji: pentru facturi, pentru prețul pâinii, pentru viitorul meu. Când am luat bursă la liceu, a fost prima dată când am simțit că pot respira puțin mai liber. Am început să strâng bani pe ascuns, să-mi cumpăr cărți sau să ies la un suc cu prietenele. Dar mereu mă urmărea privirea ei dezamăgită când afla.

— Ilinca, nu înțelegi! Viața e grea. Dacă nu punem deoparte acum, ce facem la bătrânețe? Nu vreau să ajungi ca mine, să depinzi de alții!

Uneori mă întrebam dacă mama chiar trăia sau doar supraviețuia. Toată existența ei era o luptă continuă cu lipsurile, o alergare după o siguranță care părea mereu la un pas distanță. Nu avea prieteni, nu ieșea nicăieri, nu se bucura de nimic. Și eu? Eu eram proiectul ei de viață sigură.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani, am venit acasă cu o invitație la balul bobocilor. Era primul eveniment important din viața mea socială și visam la el de luni întregi. Am strâns bani din meditații și am găsit o rochie second-hand superbă.

— Ce-i asta? Ai dat bani pe prostii? a țipat mama când m-a văzut cu rochia.

— E balul bobocilor! Toată lumea merge…

— Toată lumea! Toată lumea! Dar tu nu ești toată lumea! Tu trebuie să fii responsabilă!

Atunci am izbucnit:

— Dar eu când pot să fiu copil? Când pot să mă bucur și eu de ceva?

S-a lăsat o liniște grea între noi. Mama s-a așezat pe scaun și a început să plângă încet. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar severă.

— Ilinca… Eu nu știu altfel. Mi-e frică mereu că pierdem totul. Când tata v-a lăsat… n-am mai avut încredere în nimic.

Am simțit atunci o milă amară pentru ea, dar și o furie mocnită. De ce trebuia să port eu povara fricilor ei? De ce copilăria mea trebuia sacrificată pe altarul siguranței care oricum nu venea niciodată?

Am plecat la facultate în București cu o bursă bună și cu hotărârea de a trăi altfel. Am muncit mult, dar mi-am permis mici bucurii: o cafea în oraș, un concert, o excursie la mare cu colegii. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am pus bani deoparte.

— Să nu faci ca mine! Să nu risipești!

Dar eu voiam să simt că trăiesc, nu doar că supraviețuiesc. Și totuși, uneori mă surprindeam numărând banii la sânge sau refuzând invitații de teamă să nu rămân fără resurse. Frica mamei se infiltrase în mine ca un venin tăcut.

Acum am douăzeci și opt de ani și lucrez ca psiholog într-un centru pentru copii defavorizați. În fiecare zi văd copii care poartă pe umeri poverile adulților din jurul lor: griji, lipsuri, traume nespuse. Încerc să-i ajut să-și găsească vocea și curajul de a visa.

Mama e pensionară acum și încă numără fiecare leu. Când merg acasă, mă ceartă că mi-am luat o carte nouă sau că am ieșit la teatru.

— Nu te gândești la viitor!

Dar eu știu acum că viitorul nu se construiește doar din economii și frici. Se construiește din momente trăite cu adevărat, din bucurii mici și curajul de a fi vulnerabil.

Uneori mă uit la pozele din copilărie și simt un gol: nu am amintiri cu râsete sau vacanțe la bunici, ci doar liste de cumpărături și discuții despre bani. Și mă întreb: oare câți dintre noi am plătit cu copilăria pentru siguranța pe care părinții noștri n-au găsit-o niciodată? Merită oare sacrificiul acesta? Sau ar trebui să ne învățăm copiii să trăiască, nu doar să supraviețuiască?