Dincolo de Ușa Închisă: Povestea Mea în Umbra Banilor Soțului

— Irina, iar ai cheltuit pe prostii? Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, dar nu mă întorceam spre el. Știam că orice aș fi spus ar fi fost greșit. — Sunt doar niște rechizite pentru copii, Vlad, am șoptit, încercând să-mi țin vocea fermă. — Nu mă interesează! Ai impresia că banii cresc în copac? Ai uitat cine aduce banii în casă?

Adevărul era că nu el aducea banii. Eu lucram două joburi — contabilă la o firmă mică din cartier și, seara, făceam traduceri pentru clienți găsiți pe internet. El lucra la primărie, dar salariul lui abia acoperea ratele la mașină și ieșirile cu prietenii. Totuși, Vlad avea grijă ca fiecare leu să treacă prin mâna lui. Cardurile erau pe numele lui, iar eu primeam „bani de casă” — o sumă fixă, săptămânal, pentru mâncare și cheltuieli. Dacă rămâneam fără, era vina mea.

M-am obișnuit să mă simt invizibilă. Seara, când copiii adormeau, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă așa arată viața unei femei normale. Sora mea, Camelia, îmi spunea mereu: „Irina, nu ești fericită. Nu vezi că te stingi încet?” Dar eu îi răspundeam că nu e chiar așa rău, că Vlad nu mă lovește, că avem un acoperiș deasupra capului. Ce nu vedea ea era cum fiecare cuvânt al lui Vlad mă făcea să mă simt mai mică.

Într-o zi de iarnă, când zăpada se topea pe stradă și copiii se certau pe telecomandă, Vlad a venit acasă mai devreme. Avea ochii injectați și mirosul de alcool îi preceda pașii. — Irina, unde sunt banii din sertar? Am nevoie să ies cu băieții. — I-am folosit pentru factură, Vlad. Ne-au tăiat curentul ieri…

Nu m-a ascultat. A început să țipe, să arunce cu ce găsea la îndemână. Copiii s-au ascuns sub masă. Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai era vorba doar despre mine — era despre ei. Despre cum îi învățam să accepte frica și umilința ca pe ceva normal.

A doua zi am sunat-o pe Camelia. — Nu mai pot, i-am spus printre lacrimi. — Vino la mine, Irina! Nu trebuie să treci singură prin asta.

Am plecat cu copiii într-o dimineață friguroasă, cu două valize și o pungă cu jucării. Vlad a urlat după noi pe scara blocului: „Fără mine n-o să reziști nici două zile!”

La început a fost greu. Camelia locuia într-un apartament cu două camere și trei pisici. Copiii plângeau după tatăl lor și după camera lor plină de postere cu fotbaliști. Eu plângeam noaptea în baie, rușinată că nu am avut curaj mai devreme.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am deschis un cont bancar pe numele meu și am început să pun deoparte fiecare leu câștigat din traduceri. Am găsit o chirie ieftină într-un bloc vechi din Drumul Taberei și am făcut din el un cămin cu perdele colorate și flori la geam.

Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc. Mesaje lungi, promisiuni că se va schimba, amenințări voalate: „Dacă nu vii acasă, nu-ți mai dau niciun ban!” Dar eu știam acum că pot trăi fără banii lui. Că pot fi eu însămi fără să cer voie pentru fiecare lucru mărunt.

Cea mai grea parte a fost să le explic copiilor de ce nu ne mai întoarcem la tata. — Tata ne iubește? m-a întrebat Ilinca într-o seară, cu ochii mari și umezi. — Da, iubita mea, dar uneori oamenii iubesc greșit. Și trebuie să avem grijă de noi.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă, gândindu-mă dacă am făcut bine sau dacă i-am condamnat pe copii la o viață fără tată. Dar apoi îi văd râzând în bucătăria noastră mică, ajutându-mă la prăjituri sau făcând teme împreună.

Uneori mă întâlnesc cu alte femei care trec prin ce am trecut eu. Le spun povestea mea și văd cum li se luminează ochii: „Dacă tu ai putut, poate pot și eu.”

M-am întrebat de atâtea ori: câte femei trăiesc încă în umbra banilor unui bărbat? Câte dintre noi confundăm controlul cu dragostea? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta… Ce credeți voi?