Casa primită cadou la nuntă ne-a adus mai multă nefericire decât bucurie. Ce aș fi făcut altfel dacă aș fi știut?

— Eliana, nu poți să lași vasele așa! Mama vine mâine să vadă casa!
Vocea lui Grigore răsună ascuțit din bucătărie, iar eu mă opresc din împachetatul cutiilor cu haine. Mă uit la mâinile mele tremurânde, încă ude de la spălatul pe jumătate al farfuriilor. În mintea mea, se derulează rapid ultimele luni: nunta noastră, râsetele, promisiunile, și apoi… casa aceea mare, primită cadou de la părinții lui.

Când am intrat prima dată pe ușa casei, am simțit că plutesc. Era luminoasă, cu ferestre mari și o grădină în care visam să plantez trandafiri. „E darul nostru pentru voi”, spusese doamna Mariana, mama lui Grigore, cu un zâmbet larg. „Să aveți un început frumos.”

Dar începutul acela frumos s-a transformat repede într-o povară. Casa nu era doar a noastră. Era a familiei lui Grigore. În fiecare weekend, părinții lui veneau neanunțați: „Am adus niște zacuscă”, „Am venit să vă ajutăm cu curățenia”, „Să nu uitați să udați florile din față!”

Într-o seară, după ce au plecat părinții lui, am izbucnit:
— Grigore, nu mai suport! Nu simt că e casa mea! Parcă trăim într-un muzeu al familiei tale!
El s-a uitat la mine lung, cu ochii aceia reci pe care nu-i cunoșteam înainte de nuntă:
— Exagerezi. Mama doar vrea să ne ajute. Și tata… el a muncit o viață pentru casa asta.

Adevărul era că fiecare colț al casei purta amprenta lor. Mobila veche, tablourile cu rudele lui necunoscute, chiar și perdelele brodate de bunica lui. Eu nu aveam voie să schimb nimic fără să cer voie. Odată am pus o față de masă nouă în sufragerie și a doua zi am găsit-o împachetată frumos în dulap, înlocuită cu cea veche.

Prietenii mei mă întrebau la început dacă nu e minunat să ai o casă a ta fără rate sau chirie. Le zâmbeam fals și le spuneam că da, dar în sufletul meu simțeam că trăiesc într-o colivie aurită.

Într-o dimineață de duminică, când încercam să mă bucur de o cafea pe terasă, doamna Mariana a apărut pe neașteptate:
— Eliana, ai udat tu trandafirii? Parcă nu mai arată ca înainte…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Da, i-am udat ieri. Poate e prea mult soare…
Ea a oftat teatral:
— Eh, nu-i nimic. O să-i ud eu acum. Știi, grădina asta are nevoie de o mână pricepută.

M-am simțit mică și inutilă. În acea zi, am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii.

Cu timpul, certurile dintre mine și Grigore au devenit tot mai dese. El era prins între mine și părinții lui. Eu voiam intimitate și libertate; el voia liniște și să nu-și supere familia.

— Eliana, nu poți să te porți așa cu mama! Ea doar vrea binele nostru!
— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu contează ce simt?
— Nu dramatiza! E doar o casă!

Dar nu era doar o casă. Era simbolul controlului lor asupra vieții noastre.

Am încercat să vorbesc cu mama mea, dar ea mi-a spus:
— Fata mea, ai grijă ce spui. Să nu-l superi pe Grigore! E greu să găsești un bărbat bun în ziua de azi.
M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o seară târzie, după o altă ceartă aprinsă cu Grigore despre cine are voie să schimbe draperiile din dormitor, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă fericirea noastră chiar depindea de casa asta sau dacă era doar o iluzie vândută de ceilalți.

Au trecut luni în care am încercat să mă adaptez. Am început să evit să vin acasă devreme. Stăteam peste program la serviciu sau mă plimbam ore întregi prin parc. Când ajungeam acasă, găseam mereu ceva schimbat: o vază mutată, hainele mele aranjate altfel în dulap, mâncare gătită de mama lui Grigore.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Mariana în dormitorul nostru:
— Caut niște cearșafuri curate pentru voi! Sper că nu te deranjează…
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Ba da, mă deranjează! E spațiul nostru privat!
Ea s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:
— Eliana, nu fi așa sensibilă! Tot ce fac e pentru voi!

După acea zi, relația mea cu Grigore s-a răcit complet. Nu mai vorbeam decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la dentist.

Într-o noapte, l-am întrebat:
— Dacă ar fi să alegi între mine și casa asta… ce ai face?
El a tăcut mult timp.
— Nu pot răspunde la întrebarea asta.

Atunci am știut că pierdusem deja lupta.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță pe care mi-am închiriat-o după ce am plecat din „casa noastră”. Grigore a rămas acolo cu părinții lui. Eu mi-am recâștigat liniștea și libertatea, dar încă mă doare gândul că un cadou atât de frumos ne-a distrus căsnicia.

Mă întreb adesea: oare câte familii sunt prinse în capcana unor daruri care devin poveri? Ce aș fi făcut dacă aș fi știut ce urmează? Voi ce ați fi făcut în locul meu?