După 30 de Ani: Încercarea Mea Disperată de a Mă Întoarce la Fosta Soție și Ce Am Pierdut pe Drum

— Nu mai are rost, Mihai. E prea târziu, spuse Irina, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Mă uitam la ea, în pragul ușii apartamentului din Drumul Taberei, încercând să găsesc în ochii ei o urmă din femeia pe care am iubit-o acum treizeci de ani. Dar tot ce vedeam era o străină care mă privea cu milă.

Nu știu ce m-a apucat să o caut după atâta timp. Poate singurătatea care mă apasă ca o piatră pe piept în fiecare dimineață când mă trezesc în garsoniera mea mică, cu pereții scorojiți și miros de mucegai. Poate faptul că, la 54 de ani, nu mai am nimic: nici serviciu, nici familie, nici prieteni adevărați. Sau poate doar speranța nebună că pot repara ce-am stricat când eram tânăr și prost.

— Irina, te rog… Nu vreau nimic altceva decât să vorbim. Să-mi dai o șansă să-ți explic…

Ea a oftat și a privit spre hol, unde se auzeau pași grăbiți. Un bărbat mai tânăr decât mine a apărut în spatele ei. L-am recunoscut din pozele de pe Facebook: Radu, soțul ei de aproape douăzeci de ani. M-a privit scurt, cu răceala unui om care știe că nu are de ce să se teamă.

— Mihai, cred că ar fi mai bine să pleci, a spus el calm. Irina nu vrea să fie deranjată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am dat din cap și am coborât scările blocului ca un condamnat. Afară ploua mocănește, iar Bucureștiul părea mai gri ca niciodată.

Când am ajuns acasă, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng ca un copil. Nu plânsesem nici când am pierdut-o prima dată pe Irina, nici când m-au dat afară de la fabrică după restructurări, nici când băiatul meu, Vlad, a plecat la muncă în Germania și nu mi-a mai răspuns la telefon. Dar acum simțeam că nu mai pot duce povara asta singur.

M-am gândit la anii ’90, când eram tineri și visam la o viață mai bună. Ne-am căsătorit repede, din dragoste și dintr-o doză sănătoasă de inconștiență. Am avut un băiat frumos și sănătos, iar pentru o vreme am fost fericiți. Dar apoi au venit grijile: banii nu ajungeau niciodată, eu munceam două schimburi la uzină și veneam acasă nervos și obosit. Irina încerca să țină casa și copilul, dar eu nu vedeam decât reproșuri în ochii ei.

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai vreau să trăiesc așa! îmi striga ea într-o seară, după ce am spart un pahar de nervi.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! i-am răspuns atunci, fără să-mi dau seama cât de mult o răneam.

Și a plecat. A luat copilul și s-a mutat la mama ei. Eu am rămas singur cu sticlele mele de bere și cu orgoliul meu prostesc. Am divorțat fără scandaluri mari, dar cu sufletele sfâșiate. Vlad a crescut fără mine; îl vedeam rar și nu știam cum să vorbesc cu el.

Anii au trecut ca prin vis. Am încercat să-mi refac viața cu alte femei, dar nimic nu s-a legat. Munca era tot ce aveam până când fabrica s-a închis și am rămas pe drumuri. Am încercat să mă angajez ca paznic sau șofer, dar nimeni nu voia un bărbat trecut de cincizeci de ani fără prea multă școală.

Într-o zi, am găsit pe Facebook o poză cu Irina și Radu la munte, zâmbind larg lângă Vlad și familia lui nouă. Mi s-a strâns inima. Atunci mi-am dat seama cât de mult am pierdut și cât de prost am fost să cred că timpul vindecă totul fără să faci nimic.

Am început să-i scriu Irinei mesaje lungi, pline de regrete și scuze. Uneori îmi răspundea politicos, alteori deloc. Într-un final mi-a spus clar: „Mihai, te rog să mergi mai departe cu viața ta. Eu sunt fericită acum.”

Dar cum să merg mai departe când simt că tot ce contează a rămas în trecut? Cum să-mi găsesc rostul când nu mai am pentru cine să trăiesc? Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar el e ocupat cu familia lui și nu vrea să deschidă răni vechi.

Într-o seară, la cârciuma din colț, l-am întâlnit pe Costel, un vechi coleg de la uzină. Și el era divorțat și singur. Am băut împreună câteva beri și mi-a spus:

— Băi Mihai, viața asta nu-i dreaptă cu nimeni. Dar dacă tot ai ajuns aici, măcar încearcă să faci ceva bun cu timpul care ți-a rămas.

M-am gândit mult la vorbele lui Costel. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu un om mai bun pentru mine însumi. Am început să merg la biserică duminica dimineața și să ajut vecinii bătrâni cu cumpărăturile sau cu mici reparații prin bloc. Nu e mult, dar mă face să simt că exist pentru ceva.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: riduri adânci, părul alb, ochii obosiți. Dar undeva în adâncul meu încă mai arde o scânteie de speranță că nu e totul pierdut.

Poate că nu voi mai avea niciodată o familie sau o dragoste ca cea pe care am pierdut-o cu Irina. Poate că Vlad nu va vrea niciodată să fim apropiați din nou. Dar dacă pot ajuta pe cineva sau dacă pot aduce un zâmbet pe fața unui om singur ca mine… poate că viața mea încă are sens.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut curajul să-mi cer iertare atunci când conta cu adevărat, oare viața mea ar fi fost alta? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli până învățăm lecția?

Voi ce ați face în locul meu? Cum mergeți mai departe când simțiți că ați pierdut tot?