Prima zi de iarnă: Când viața îți întoarce spatele, dar tu îi răspunzi cu curaj

— Nu mai avem nevoie de tine, Irina. Îmi pare rău, dar trebuie să pleci azi. Vocea lui domnul Călin, șeful meu de la contabilitate, a sunat ca o sentință. Era prima zi de iarnă, iar ninsoarea se așternuse peste București ca o pătură grea. Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu am avut puterea să răspund, doar am dat din cap și am ieșit din birou cu ochii în lacrimi.

Pe hol, colega mea, Mirela, m-a privit cu milă. — Irina, dacă ai nevoie de ceva… Dar nu am putut să-i răspund. Mi-era rușine. Aveam 34 de ani, un copil acasă și un soț care abia se descurca cu salariul lui de șofer. Cum să le spun că nu mai am serviciu? Cum să le spun părinților mei din Ploiești că fata lor, cea pe care au dat-o la facultate cu mari sacrificii, a ajuns șomeră?

Am ieșit în stradă și frigul mi-a pătruns până în oase. M-am oprit pe o bancă din fața blocului și am plâns în hohote. O bătrânică s-a apropiat sfioasă: — Draga mea, ești bine? Am dat din cap că da, dar nu eram. În mintea mea se derulau toate momentele în care am muncit peste program, toate zilele în care am pus firma pe primul loc și m-am neglijat pe mine și pe ai mei.

Când am ajuns acasă, Andrei, băiețelul meu de 7 ani, m-a întâmpinat cu un desen: — Uite, mami! Noi trei sub brad! Am zâmbit forțat și l-am strâns tare la piept. Soțul meu, Radu, a simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat?

— M-au dat afară… am șoptit printre lacrimi.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat nervos de la masă: — Și acum ce facem? Cum plătim rata la casă? Cum îi mai luăm lui Andrei cadouri de Crăciun?

M-am simțit mică, inutilă. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei, la visurile mele de adolescentă, la promisiunile pe care mi le-am făcut cândva că nu voi ajunge niciodată în situația asta.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat: — Irina, ai vocea tristă. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a zis: — Fata mea, viața nu se termină aici. Poate e un semn să faci altceva. Să-ți găsești adevărata chemare.

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Am început să caut joburi pe internet, dar peste tot era aceeași poveste: „experiență minim 5 ani”, „vârstă maximă 30 de ani”. M-am simțit bătrână și inutilă.

Într-o după-amiază, am mers cu Andrei în parc. Pe o bancă stătea o femeie cu un copil cam de vârsta lui Andrei. Femeia citea o carte despre dezvoltare personală. Copiii s-au împrietenit imediat și au început să se joace.

— Sunt Irina, i-am spus timid.

— Eu sunt Simona. Și eu am trecut prin ce treci tu acum. Am rămas fără serviciu anul trecut. Dar știi ce? A fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla.

Am privit-o neîncrezătoare.

— Am început să fac prăjituri acasă și să le vând vecinilor. Acum am clienți fideli și câștig mai bine decât la birou.

M-a inspirat povestea ei. În acea seară i-am spus lui Radu:

— Vreau să încerc ceva nou. Să fac prăjituri acasă și să le vând online sau la vecini.

Radu a râs ironic:

— Tu? Prăjituri? Nu știi nici măcar să faci cozonac!

M-a durut reacția lui. Dar nu m-am lăsat. Am sunat-o pe mama și am rugat-o să-mi dea rețeta ei de cornulețe cu gem.

Primele încercări au fost un dezastru – cornulețele au ieșit tari ca piatra. Dar nu m-am dat bătută. Am încercat iar și iar, până când într-o zi Andrei a zis:

— Mami, astea sunt cele mai bune cornulețe!

Am făcut poze și le-am pus pe Facebook cu mesajul: „Cornulețe de casă pentru suflet”. În câteva ore am primit primele comenzi – de la vecinele din bloc și două colege din fostul birou.

Simona m-a ajutat să-mi fac o pagină online și mi-a dat sfaturi despre promovare. În scurt timp, comenzile au început să curgă. Oamenii mă sunau pentru prăjituri pentru zile de naștere, onomastici sau pur și simplu pentru că voiau ceva dulce făcut cu suflet.

Radu a început să mă privească altfel. Într-o seară a venit acasă cu flori:

— Îmi pare rău că nu am crezut în tine. Sunt mândru de tine.

Am plâns din nou – dar de data asta de fericire.

În Ajunul Crăciunului, casa noastră mirosea a vanilie și scorțișoară. Andrei își făcea temele la bucătărie, iar Radu mă ajuta să împachetez prăjiturile pentru clienți.

Mama a venit din Ploiești cu trenul și când a văzut cât de mult m-am schimbat, m-a strâns în brațe:

— Vezi? Ți-am spus eu că viața are mereu alte planuri pentru noi.

În acea seară am stat toți patru la masă și am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt fericită cu adevărat.

Acum știu că pierderea jobului nu a fost un sfârșit, ci un nou început. Am descoperit oameni minunați ca Simona, am redescoperit legătura cu mama și cu familia mea și am învățat să cred din nou în mine.

Mă întreb uneori: dacă nu aș fi pierdut totul într-o zi friguroasă de iarnă, oare aș fi avut curajul să-mi urmez visul? Voi ce ați face dacă viața v-ar forța să o luați de la capăt?