Între tăcere și adevăr: Povestea unei mame care nu mai știe ce e bine

— Mama, dacă ar afla, nu m-ar mai ierta niciodată, șoptește Irina, cu ochii roșii de la atâtea nopți nedormite. Stă pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, ca o fetiță pedepsită. Camera ei, aceeași din copilărie, pare acum prea mică pentru toate grijile pe care le aduce cu ea.

Îmi amintesc perfect ziua când s-a întors acasă. Era o după-amiază ploioasă de martie. Irina a intrat pe ușă cu o valiză și o privire pierdută. Nu mi-a spus nimic atunci. Doar s-a așezat la masa din bucătărie și a început să plângă. Am știut că ceva grav s-a întâmplat, dar nu am vrut să forțez lucrurile. Am crescut-o cu ideea că trebuie să-și găsească singură drumul, dar acum mă simt vinovată pentru fiecare dată când am ales să tac.

— Irina, trebuie să vorbim. Nu poți fugi la nesfârșit de adevăr, i-am spus într-o seară, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Nu înțelegi, mama! Dacă îi spun lui Vlad că sunt însărcinată, o să creadă că l-am trădat. O să creadă că nu e copilul lui… Și poate nici nu e, a adăugat ea, aproape fără glas.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Vlad era soțul ei de trei ani, un băiat bun, muncitor, dar mereu gelos și impulsiv. Știam că relația lor scârțâia de ceva vreme, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge aici.

— Irina, orice ar fi, trebuie să-i spui adevărul. Nu poți construi nimic pe minciună, i-am spus încet.

— Și dacă mă dă afară? Dacă rămân singură cu copilul? Tu știi cum e să fii mamă singură în România? Să te lupți cu prejudecățile, cu banii care nu ajung niciodată?

Am tăcut. Știam prea bine ce înseamnă asta. Soțul meu ne-a părăsit când Irina avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic, dar am plătit cu sănătatea și cu visele mele. Poate tocmai de aceea mi-e atât de greu să-i spun să riște totul pentru adevăr.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea ei și îi pregătesc ceaiul preferat. O privesc cum își ascunde ochii sub cearcăne și încerc să-i zâmbesc încurajator. Dar știu că nu pot lua decizia în locul ei.

Într-o zi, Vlad a venit la noi acasă. A bătut la ușă tare, ca un om care nu mai are răbdare. Irina s-a ascuns în camera ei, iar eu am deschis ușa cu inima cât un purice.

— Unde e Irina? De ce nu răspunde la telefon? Ce se întâmplă cu ea? m-a întrebat el direct.

— E obosită… are nevoie de timp să-și pună ordine în gânduri, am bâiguit eu.

— Ce gânduri? Ce ascundeți de mine?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit prinsă între două focuri: datoria față de fiica mea și respectul față de adevăr. Vlad a plecat nervos, trântind ușa după el.

După acea vizită, Irina a început să se izoleze tot mai mult. Nu mai ieșea din cameră decât pentru strictul necesar. Într-o noapte am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu pot să-ți spun cine e tatăl… Nu pot… Nu acum…

Am intrat încet la ea și am găsit-o plângând cu telefonul strâns la piept.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai pot minți… Dar mi-e frică! Dacă mă judecă toată lumea? Dacă rămân singură?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică, nu două străine legate doar de suferință.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. „Ce-o fi pățit fata Mariei? De ce s-o fi întors acasă?” M-am simțit din nou mică și neputincioasă în fața lumii care judecă fără să știe nimic.

Într-o dimineață, Irina a venit la mine cu ochii limpezi:

— Mama, cred că trebuie să-i spun totul lui Vlad. Oricât m-ar durea… Nu vreau ca și copilul meu să crească printre minciuni.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus că sunt alături de ea orice ar fi. Dar inima mea încă tremură de teamă pentru ce va urma.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine că am lăsat-o să aleagă singură? Sau ar fi trebuit s-o protejez mai mult? Poate că uneori dragostea de mamă nu e suficientă ca să vindece toate rănile…

Voi ce ați fi făcut dacă erați în locul meu? E mai bine să spui adevărul cu orice preț sau uneori tăcerea poate salva suflete?