Sub același cer: Povestea unei mame singure din București

— Irina, nu mai pot. Mă sufoc aici, cu tine și copiii tăi! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de cartofi. Era februarie, gerul mușca din ferestrele vechi, iar eu stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Copiii noștri, Vlad! Sunt și ai tăi! — am șoptit, dar el deja își strângea geaca și ieșea pe ușă. Nici măcar nu s-a uitat la Ana sau la Radu, care se jucau cu o păpușă stricată și un camion fără roți. Ușa s-a trântit și, odată cu ea, s-a prăbușit tot ce credeam că e sigur în viața mea.

Primele zile după plecarea lui Vlad au fost un coșmar. Vecina de la trei, tanti Lenuța, a venit să mă întrebe dacă „s-a întors bețivul” și dacă „mai am de gând să țin copiii flămânzi”. M-am simțit mică, rușinată și furioasă. Nu aveam bani nici de pâine, iar facturile se adunau ca norii negri deasupra blocului nostru din cartierul Rahova.

— Mamă, când vine tata? — mă întreba Ana în fiecare seară, cu ochii mari și umezi. Nu știam ce să-i răspund. Radu era prea mic să înțeleagă, dar simțea tensiunea din casă. Plângea des și se agăța de mine ca de o ancoră.

Am început să caut de lucru peste tot. Am spălat scări, am făcut curățenie la bătrâni, am vândut flori la metrou. Într-o zi, am găsit o reclamă: „Angajăm ajutor de cofetar”. Nu știam nimic despre prăjituri, dar am mers la interviu cu inima cât un purice.

— Ai mai lucrat vreodată într-o cofetărie? — m-a întrebat doamna Maria, proprietara.

— Nu, dar pot învăța orice. Am nevoie de acest job pentru copiii mei — i-am spus sincer.

A oftat și m-a privit lung. — Bine, vino mâine la șase dimineața. Să nu întârzii!

Așa a început noua mea viață: treziri la cinci dimineața, mers pe jos prin frig ca să economisesc banii de autobuz, mâini crăpate de la zahăr și frișcă. Dar pentru prima dată după mult timp, simțeam că fac ceva pentru mine și pentru copii.

Seara, când ajungeam acasă obosită, Ana îmi aducea o cană cu ceai și mă întreba cum a fost la muncă. Radu îmi desena inimioare pe caietul lui vechi. Erau momentele mele de lumină.

Dar problemele nu dispăruseră. Vlad nu a mai dat niciun semn. Datoriile la întreținere creșteau. Într-o zi am găsit un bilet lipit pe ușă: „Dacă nu plătiți până la sfârșitul lunii, veți fi evacuați!” Am simțit că mă sufoc din nou.

Am mers la doamna Maria și i-am spus totul. A oftat și mi-a dat un avans din salariu. — Să nu spui nimănui! — mi-a șoptit.

Într-o seară, Ana a venit acasă plângând: — Colegii râd de mine că n-am tată și că port aceleași haine mereu!

Am strâns-o în brațe și i-am promis că va fi bine. Dar noaptea am plâns pe ascuns, gândindu-mă dacă nu cumva e vina mea că Vlad a plecat.

Au trecut luni grele. Am început să învăț să fac torturi complicate, să decorez prăjituri pentru nunți și botezuri. Doamna Maria m-a lăudat în fața tuturor: — Irina are mâini de aur!

Cu timpul am reușit să pun ceva bani deoparte. Într-o zi, doamna Maria mi-a spus că vrea să se retragă și m-a întrebat dacă vreau să cumpăr cofetăria. Am râs amar: — Cu ce bani?

— Îți dau eu un preț mic și poți plăti în rate. Meriți asta! — mi-a spus ea cu blândețe.

Am acceptat cu inima strânsă. Am muncit dublu: ziua la cofetărie, noaptea făceam prăjituri acasă pentru vecini sau pentru micile evenimente din cartier. Ana mă ajuta să decoreze fursecurile, iar Radu era responsabil cu gustatul glazurii.

Încet-încet am reușit să scap de datorii. Cofetăria „La Inimioară” a devenit cunoscută în cartier pentru prăjiturile gustoase și atmosfera caldă. Oamenii veneau nu doar pentru dulciuri, ci și pentru o vorbă bună.

Într-o zi am fost invitată să vorbesc la o școală despre curaj și speranță. M-am uitat la copiii din sală și mi-am amintit de Ana și Radu. Le-am spus povestea mea fără rușine: despre frică, despre nopțile nedormite și despre bucuria micilor victorii.

Astăzi sunt mândră de drumul meu. Ana e la liceu și visează să devină medic; Radu vrea să fie cofetar ca mine. Vlad nu s-a mai întors niciodată.

Uneori mă întreb: dacă aș fi cedat atunci când totul părea pierdut, unde am fi fost acum? Oare câte alte femei trăiesc aceeași poveste sub același cer? Voi ce ați fi făcut în locul meu?