Umbrele singurătății: Povestea Mariei, bunica uitată din Ploiești
— Nu mai pune atâta sare, mamă, că nu e sănătos! — vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios din bucătărie. Mă opresc cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. De când am ieșit la pensie, fiecare gest al meu pare să deranjeze pe cineva. Irina locuiește cu familia ei la etajul doi, iar eu la parter, în apartamentul pe care l-am cumpărat împreună cu soțul meu, Ion, înainte să se stingă. De atunci, casa a devenit prea mare și prea goală.
În fiecare dimineață mă trezesc devreme, deși nu mai am unde să fug. Mă uit pe geam la copacii din fața blocului și mă gândesc la vremurile când alergam pe holurile spitalului, când fiecare zi avea sens. Acum, zilele curg una după alta, la fel de cenușii. Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Când le spun copiilor că mi-e greu, îmi răspund mereu: „Lasă, mamă, că te descurci tu. Noi avem rate și grădiniță de plătit.”
Sâmbătă dimineața, nepotul meu Vlad vine să mănânce clătite. Îl aștept cu masa pusă și cu sufletul la gură. — Bunico, ai Wi-Fi? — mă întreabă el înainte să mă salute. Îi zâmbesc trist și îi spun parola. Se așază pe canapea cu telefonul în mână, iar eu mă uit la el cum crește fără mine. Încerc să-l întreb despre școală, dar răspunde monosilabic. Înainte să plece, mă pupă pe obraz și fuge pe scări. Rămân cu farfuria plină și cu inima goală.
Într-o zi friguroasă de noiembrie, primesc o scrisoare de la bancă: „Stimată doamnă Maria Popescu, vă informăm că aveți restanțe la întreținere.” Mă uit la suma trecută și simt cum mă ia cu amețeală. Îmi adun curajul și urc la Irina. — Mamă, nu vreau să vă deranjez, dar am nevoie de ajutor cu întreținerea luna asta… Irina oftează adânc: — Mamă, ți-am zis să nu mai dai bani pe prostii! Nu putem mereu să te scoatem din necazuri.
Mă întorc în apartamentul meu și plâng în tăcere. Mă simt ca o povară pentru propriii mei copii. Mă gândesc la anii în care am stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnavi, la zilele când le făceam pachețel pentru școală din puținul pe care-l aveam. Acum, când am nevoie de ei, par mereu prea ocupați.
Într-o seară, primesc un telefon de la sora mea mai mică, Elena. — Maria, tu cum te descurci? Eu nu mai pot cu singurătatea asta… Plângem amândouă la telefon ca două fete mici. Îmi dau seama că nu sunt singura care se simte uitată. La biserică văd mereu bătrâni ca mine care vin doar ca să mai schimbe o vorbă cu cineva.
În Ajunul Crăciunului, casa e plină de nepoți și copii. Dar bucuria e scurtă; fiecare e cu telefonul lui sau vorbește despre problemele de la serviciu. Eu stau într-un colț și privesc bradul împodobit singură. Îmi vine să strig: „Hei! Sunt aici! Vedeți-mă!” Dar nu spun nimic. Seara târziu, după ce pleacă toți, rămân doar eu și liniștea apăsătoare.
Într-o zi, mă hotărăsc să merg la un centru de zi pentru vârstnici din cartier. Acolo găsesc alte femei ca mine: Ana, care a fost profesoară de română; Viorica, fostă contabilă; și tanti Ileana, care a crescut patru copii singură. Ne povestim viețile și ne plângem una alteia de dorul celor dragi. Pentru prima dată după mult timp simt că nu sunt invizibilă.
La centru organizează o excursie la Sinaia. Mergem toate patru cu trenul și râdem ca niște adolescente. Pe drum povestim despre vremurile bune și rele, despre cum ne-au crescut copiii și cum ne-au uitat acum. — Oare noi unde am greșit? — întreabă Ana într-o zi. Nimeni nu știe răspunsul.
După excursie mă simt mai puternică. Încep să ies mai des din casă, să merg la piață chiar dacă nu cumpăr mare lucru, doar ca să mai aud voci omenești. Într-o zi îl întâlnesc pe domnul Petre de la etajul trei; îmi zâmbește cald și mă întreabă dacă vreau să bem o cafea împreună. Accept cu inima bătându-mi tare — nu pentru că m-a invitat un bărbat după atâția ani, ci pentru că cineva m-a văzut.
Seara îi scriu Irinei un mesaj: „Sunt bine, mamă. Am ieșit azi cu prietenele mele.” Nu-mi răspunde imediat. Poate nici nu va răspunde vreodată.
Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită dar încă vie. Oare cât valorează o viață de muncă dacă bătrânețea ți-e plină de tăcere? Câte mame și bunici trăiesc ca mine? Voi ce credeți — merităm să fim văzute sau e firesc să fim date uitării?