„Atunci, ia-ți creditul!” – Confesiunea unei nurori despre realitatea românească

— Atunci, ia-ți creditul! Ce mai aștepți? vocea soacrei mele răsuna ascuțit prin bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, pe care nici măcar nu mai încercam să o curăț de petele de ulei. Mă uitam la mâinile mele, care tremurau ușor pe cana de ceai. Aveam doar douăzeci și unu de ani, dar simțeam că am îmbătrânit cu zece de când m-am mutat aici, în casa familiei lui Doru.

Când l-am cunoscut pe Doru, aveam optsprezece ani și credeam că dragostea e tot ce contează. El era băiatul acela tăcut, cu ochi blânzi și zâmbet timid, care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am căsătorit repede, spre disperarea mamei mele, care mi-a spus că nu știu ce înseamnă viața. Dar eu eram sigură că împreună vom reuși orice.

Realitatea a venit ca un duș rece după nuntă. Am ajuns să locuim cu părinții lui Doru, într-un apartament cu trei camere dintr-un cartier cenușiu din Ploiești. Soacra mea, doamna Mariana, era genul de femeie care nu accepta jumătăți de măsură. Totul trebuia făcut după regulile ei: cum să speli rufele, cum să gătești ciorba, cum să-ți crești copiii — deși eu nici măcar nu aveam copii încă.

— Nu poți să trăiești toată viața pe banii noștri! Trebuie să vă luați ceva al vostru! insista ea aproape zilnic.

Doru lucra la o firmă de construcții, salariul lui abia ne ajungea pentru cheltuielile lunare. Eu încercam să termin facultatea la seral și făceam meditații la matematică unor copii din cartier ca să mai aduc un ban în casă. Dar pentru doamna Mariana nu era niciodată destul.

— Uite, vecina de la trei și-a ajutat fata să-și ia apartament! Voi ce faceți? Tot aici stați ca niște copii? mă întreba cu reproș.

Într-o seară, după o zi lungă la muncă și la facultate, am găsit-o pe soacra mea așteptându-mă în bucătărie cu o mapă plină de pliante de la bănci.

— Am vorbit cu domnul Ilie de la bancă. E simplu: faceți un credit, vă luați garsonieră și gata! Nu mai stați pe capul nostru!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru era obosit, tăcut, cu ochii în pământ. Știam că nu vrea să se certe cu mama lui. Știam și că nu ne permitem un credit. Dar presiunea era uriașă.

— Nu putem acum… am încercat eu să spun.

— Ba puteți! Dacă vrei, poți! Numai leneșii găsesc scuze! a tăiat-o scurt doamna Mariana.

În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am întrebat pentru a mia oară dacă am făcut bine că m-am măritat atât de tânără. Doru a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— O să fie bine, Iulia… O să găsim o soluție.

Dar nu era nicio soluție. Zilele au început să semene una cu alta: muncă, facultate, certuri mărunte cu soacra, reproșuri tăcute din partea lui Doru. Mama mea mă suna uneori și îmi spunea:

— Iulia, vino acasă dacă nu mai poți. Nu trebuie să suferi pentru nimeni.

Dar eu nu voiam să renunț. Îmi era rușine. Îmi era teamă că lumea va spune că sunt o ratată, că nu am fost în stare să-mi țin familia.

Într-o duminică dimineață, după ce am refuzat din nou să mergem la bancă pentru credit, soacra mea a izbucnit:

— Atunci ce rost are să mai stați aici? Plecați! Să vă văd cum vă descurcați singuri!

Doru s-a ridicat brusc de la masă:

— Mamă, las-o mai moale! Nu vezi că nu putem?

— Nu pot! Nu pot! Numai asta aud! Dacă aș fi stat eu după „nu pot”, n-aș fi avut nimic azi!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat încet și m-am dus în camera noastră. Am început să-mi pun hainele în valiză fără să gândesc prea mult. Doru a intrat după mine.

— Ce faci?

— Plec la mama. Nu mai pot… Nu mai pot trăi așa…

El s-a uitat la mine neputincios. Nici el nu mai avea putere să lupte.

Am plecat atunci, cu valiza în mână și ochii umflați de plâns. Mama m-a primit fără întrebări, doar m-a strâns tare în brațe.

Au trecut luni de atunci. Doru nu a venit după mine. Am aflat că până la urmă a făcut creditul cu mama lui garant și s-au mutat într-o garsonieră mică. Eu mi-am terminat facultatea și am început să predau matematică la un liceu din oraș.

Uneori mă gândesc dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu am fost prinsă într-un sistem care nu lasă loc pentru visele unei fete naive. M-am pierdut pe mine încercând să mulțumesc pe toată lumea și am ajuns să nu mai știu cine sunt.

Oare câte fete ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră sufletească și așteptările celorlalți?