„Casa asta e și a mea!” – Când moștenirea destramă o familie: Povestea mea din inima Olteniei

— Deschide, mamă! Știu că ești acolo! Vlad bătea cu pumnul în ușă, iar vocea lui răsuna prin toată curtea. Era abia șase dimineața, iar eu nu apucasem nici măcar să-mi fac o cafea. Camelia, nora mea, stătea lângă el cu brațele încrucișate și privirea tăioasă, ca și cum tot ce se întâmpla era deja hotărât.

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce ai venit așa devreme? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Ce s-a întâmplat? Casa asta nu e doar a ta! Tata a murit și ne-a lăsat și nouă partea noastră! Nu mai poți să faci ce vrei aici!

Camelia a intervenit imediat:

— Să nu crezi că poți să ne dai afară sau să ne amâni la nesfârșit. Avem drepturi! Și dacă nu vrei să le respecți, chemăm avocatul!

M-am sprijinit de tocul ușii, simțind cum mi se înmoaie picioarele. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut-o pe Ana, fiica mea, aici am trăit cu Ilie, soțul meu, aproape patruzeci de ani. După ce Ilie s-a stins acum doi ani, Vlad s-a schimbat. Nu mai era băiatul blând care venea să mă ajute la vie sau să stea la povești cu mine pe prispă. Camelia îl schimbase, sau poate viața îi arătase alt chip.

— Vlad, tatăl tău a lăsat testamentul la notar. Știi bine că mi-a lăsat casa mie până la moarte. Aveți partea voastră după…

— Nu mă interesează! Vreau să-mi văd partea ACUM! strigă el și ridică un ciocan pe care îl ținea ascuns sub geacă.

M-am retras instinctiv înapoi, închizând ușa cu cheia. Inima îmi bătea nebunește. Am auzit-o pe Camelia cum îi șoptește:

— Dacă nu cedează, chemăm poliția. Sau… facem scandal în sat! Să vadă toți cine e ea cu adevărat!

Nu știu cât am stat acolo, cu spatele lipit de ușă și lacrimile curgându-mi pe obraji. Am simțit că tot ce am construit o viață se prăbușește într-o clipă. M-am gândit la Ana, fata mea cea mică, plecată la București. Ea nu voia nimic din casă, doar liniște pentru mine. Dar Vlad… Vlad era alt om.

Telefonul a sunat brusc. Era doamna Stanciu, vecina de peste drum.

— Marioara, dragă, ce se întâmplă? I-am văzut pe Vlad și Camelia urlând la poartă…

— Nu știu ce să fac… vor să mă dea afară din casă…

— Să nu deschizi! Vin eu imediat!

Am stat pe gânduri minute bune. M-am uitat la poza lui Ilie de pe perete și am simțit o furie mocnită. Cum a putut să lase totul atât de neclar? De ce nu a vorbit cu Vlad mai deschis?

Când doamna Stanciu a intrat val-vârtej în curte, Vlad deja încerca să forțeze ușa.

— Băiete, ți-e rușine? Asta e mama ta! Cum poți să faci așa ceva?

Vlad s-a întors spre ea cu ochii injectați:

— Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala! E treaba noastră de familie!

Camelia a început să filmeze cu telefonul:

— Să vadă toată lumea cum ne tratează! Să vadă judecătorul!

Atunci am simțit că nu mai pot tăcea. Am deschis ușa brusc și am ieșit afară:

— Vreți scandal? Vreți să știe toată lumea adevărul? Bine! Vlad… tu știi cine ești cu adevărat?

S-a făcut liniște. Camelia a oprit filmarea. Doamna Stanciu s-a uitat la mine speriată.

— Ce vrei să spui? m-a întrebat Vlad încet.

— Ilie nu ți-a spus niciodată… dar tu nu ești fiul lui biologic. Te-am crescut ca pe copilul meu, dar mama ta adevărată e sora mea, Lenuța. Te-a lăsat la noi când aveai două luni…

Vlad a făcut un pas înapoi ca lovit de trăsnet.

— Minți! Tata m-a iubit ca pe ochii din cap!

— Da, te-a iubit! Dar adevărul ți-l spun acum pentru că nu mai pot suporta ura asta dintre noi. Casa asta e tot ce am… dar tu ai dreptul la adevăr înainte de orice moștenire.

Camelia a început să plângă nervos:

— Deci tot scandalul ăsta pentru o casă care nici măcar nu-i aparține?

Vlad s-a prăbușit pe banca din curte. L-am văzut cum îi tremură mâinile.

— De ce mi-ai ascuns asta atâția ani?

— Pentru că te-am iubit ca pe copilul meu. Pentru că Ilie te-a iubit și el… și pentru că am vrut să ai o familie adevărată.

Doamna Stanciu s-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr:

— Vlad, dragule… uneori sângele nu contează cât contează sufletul.

A urmat o tăcere grea. Camelia s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Vlad a rămas acolo, privind în gol.

În zilele următoare n-am mai dormit nopțile. M-am gândit dacă am făcut bine că am spus adevărul sau dacă am distrus totul pentru totdeauna. Vlad n-a mai venit la mine o vreme. Ana m-a sunat și m-a certat că am ținut secretul atâta timp.

Dar într-o după-amiază ploioasă, Vlad a apărut la poartă cu ochii roșii:

— Mamă… iartă-mă pentru tot. Nu-mi pasă de casă… vreau doar să știu cine sunt.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca niște copii.

Acum mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unei case? Merită să pierdem dragostea pentru niște ziduri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?