Adevărul din spatele ușii: Când bunica a decis să spună totul despre îngrijirea nepoatei sale

— Ce-ai făcut cu banii, Elisabeta? Vocea mătușii Mariana a tăiat aerul din sufrageria mică, încărcată de mirosul de mușețel și vechi. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Bunica Victoria, așezată în fotoliul ei verde, a oftat adânc, dar nu a spus nimic. Ochii ei cenușii m-au privit cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am crescut aici, în apartamentul de la etajul trei, printre covoare persane și tablouri vechi. Mama a plecat când aveam șapte ani, iar tata… nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Bunica a fost totul pentru mine: mamă, tată, prietenă și uneori cel mai aprig critic. Îmi amintesc cum mă certa când nu-mi făceam temele sau când uitam să-i aduc pastilele la timp. Dar niciodată nu m-a acuzat de ceva atât de grav.

— Nu am luat nimic! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Mariana s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, apoi s-a întors spre bunica:

— Mamaie, tu chiar nu vezi? De când Elisabeta are grijă de tine, pensia ta parcă dispare mai repede. Și uite ce haine noi are!

Mi-am privit puloverul roșu, cumpărat din banii mei de la jobul de la librărie. Nu era nimic scump sau extravagant. Am vrut să spun ceva, dar bunica a ridicat mâna:

— Ajunge! Să nu mai aud nimic până nu se lămurește totul.

A urmat o tăcere grea. Mariana a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu bunica, fiecare în colțul lui de suferință. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la facultate ca să pot avea grijă de ea după ce a căzut și și-a rupt șoldul; cum am refuzat ieșirile cu prietenii ca să nu o las singură; cum am suportat privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri că „tinerii din ziua de azi nu mai au respect”.

Dimineața, bunica m-a chemat la ea în cameră. Stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate.

— Elisabeta, tu știi că eu te iubesc, da? Dar lumea vorbește… și eu nu mai știu ce să cred.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să nu ai încredere în singurul om care ți-a fost alături mereu…

— Bunico, dacă vrei să chemăm poliția sau să verificăm conturile, facem orice! Dar te rog să nu mă crezi vinovată doar pentru că altcineva spune asta.

A oftat din nou și m-a privit lung:

— Nu vreau scandal. Dar vreau să știu adevărul.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mariana venea tot mai des, scotocind prin sertare și punând întrebări incomode. Unchiul Doru a sunat din Germania să întrebe ce se întâmplă. Vecina doamna Lidia a început să mă evite pe scară. Parcă toată lumea era împotriva mea.

Într-o seară, am găsit-o pe bunica plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică să nu rămân singură… Dacă tu pleci sau dacă… dacă chiar ai făcut ceva rău și eu n-am văzut?

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile reci între ale mele.

— N-am făcut nimic rău! Tot ce am făcut a fost pentru tine!

A doua zi dimineață am decis să pun capăt suspiciunilor: am adunat toate chitanțele, extrasele de cont și le-am pus pe masă. Mariana a venit cu un aer triumfător, dar când a văzut hârtiile s-a înroșit la față.

— Uite aici: pensia intră pe card, plătesc facturile online, restul banilor îi țin într-un plic în dulapul bunicii. Nimic nu lipsește!

Bunica s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— De ce n-ai spus asta mai devreme?

— Pentru că n-am crezut că trebuie să-mi demonstrez nevinovăția în fața familiei…

Mariana a tăcut. Apoi a început să plângă și ea:

— Îmi pare rău… Am crezut că… Nu știu ce m-a apucat.

Dar răul fusese deja făcut. În zilele următoare, bunica era tot mai retrasă. Eu mă simțeam ca un străin în propria casă. Prietenii mă sunau tot mai rar; la librărie colegii mă priveau cu milă sau curiozitate.

Într-o noapte târzie, bunica m-a chemat la ea:

— Elisabeta… știi ce e cel mai greu? Să nu mai ai încredere nici în cei dragi. Să te temi că oricine poate greși sau minți…

Am plâns împreună mult timp. Și totuși, ceva s-a rupt între noi — o fisură invizibilă dar adâncă.

Au trecut luni până când lucrurile au început să revină la normal. Mariana a încercat să repare relația dintre noi, dar eu nu mai puteam uita ușor. Bunica s-a îmbolnăvit tot mai des; eu am rămas lângă ea până la capăt.

Acum stau singură în același apartament și mă întreb: cât de ușor se poate destrăma o familie din cauza neîncrederii? Și oare merită să sacrifici totul pentru cineva care poate ajunge să te bănuiască fără motiv?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum se repară o inimă rănită de cei pe care îi iubești cel mai mult?