„Mi s-a spus că sunt o bunică băgăcioasă, dar nu pot privi cum se destramă familia mea”

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau și să privesc cum copiii ăștia fac ce vor, urlă prin casă, sparg tot și nimeni nu le zice nimic! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Sorina, nora mea, m-a privit cu o răceală pe care nu i-o știam. — Mamă, sunt copiii mei. Îi cresc cum cred eu că e mai bine. Nu vreau să-i sufoc cu reguli și pedepse ca pe vremuri.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu, Maria, am crescut trei copii singură după ce soțul meu, Vasile, a murit într-un accident de muncă la combinat. Am tras din greu, am muncit la două slujbe, am făcut tot ce am putut ca să le ofer o educație și să-i țin uniți. Am crezut mereu în disciplină, respect și muncă. Acum, când în sfârșit puteam să mă bucur de bătrânețe și de nepoți, simțeam că totul se destramă sub ochii mei.

Mihai, fiul meu cel mare, s-a însurat cu Sorina acum opt ani. La început am fost fericită — era o fată deșteaptă, blândă, dar cu timpul am văzut cum se schimbă. A venit moda asta nouă cu parentingul blând, cu libertate totală pentru copii. Nepoții mei, Ilinca și Radu, doi copii frumoși de 7 și 5 ani, au ajuns să facă ce vor: mănâncă dulciuri la orice oră, nu spun „mulțumesc”, nu strâng jucăriile după ei și răspund obraznic chiar și când le vorbesc eu.

Într-o duminică, la masa de prânz, Ilinca a vărsat supa pe masă și a început să râdă. — Nu-i nimic, dragă! a spus Sorina zâmbind larg. — Lasă că strâng eu. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Ilinca, nu e frumos ce faci! Trebuie să-ți ceri scuze și să strângi după tine! am spus eu apăsat. Sorina s-a uitat la mine tăios: — Maria, te rog frumos să nu mai intervii. Așa rezolvăm noi lucrurile aici.

Mihai stătea cu capul plecat. Nu mai era băiatul acela hotărât care mă ajuta la toate. De când s-a însurat, parcă nu mai are niciun cuvânt de spus în casă. Îl văd cum evită conflictele și tace mereu.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. De atunci, Sorina a început să mă evite. Nu mă mai cheamă la zilele de naștere ale copiilor decât dacă insist eu. Când vin pe la ei, simt că sunt o musafiră nedorită. Nepoții mă privesc ca pe o străină — nu mă mai îmbrățișează ca înainte, nu mai vor să stea cu mine.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Mihai. — Mamă, te rog… Nu vreau scandal. Sorina are dreptate în felul ei. Poate că noi am crescut altfel, dar lumea s-a schimbat…

— Și ce facem? Lăsăm copiii să ne calce în picioare? Să nu mai știe ce e respectul? Să nu mai țină cont de nimic?

— Nu știu… Poate că trebuie să ne adaptăm și noi…

Am plecat plângând din casa lor. M-am simțit inutilă pentru prima dată în viața mea. La biserică, doamna Paraschiva m-a văzut tristă și m-a întrebat ce am pățit. I-am povestit totul printre suspine.

— Of, dragă Maria… Așa sunt tinerii acum. Dar tu ai făcut tot ce ai putut pentru copiii tăi. Poate trebuie să-i lași să greșească singuri…

Dar cum să stau deoparte când văd că familia mea se destramă? Cum să accept că valorile pentru care am trudit o viață dispar?

Într-o seară, Radu a venit la mine plângând: — Bunico, mama a zis că nu pot dormi la tine azi… Am încercat să-l liniștesc și l-am ținut în brațe până a adormit. Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc momentele acelea simple: o poveste spusă la culcare, o mână caldă pe frunte.

Am încercat să vorbesc din nou cu Sorina: — Te rog… Lasă-mă măcar să-i iau la mine din când în când. Promit că nu le impun reguli stricte… Vreau doar să fiu aproape de ei.

— Maria, nu vreau ca ei să simtă presiune sau rușine când greșesc. Vreau să fie liberi.

— Dar libertatea fără limite nu e totuna cu iubirea…

A tăcut și a plecat fără să-mi răspundă.

De atunci mă trezesc noaptea și mă întreb: oare eu sunt problema? Oare chiar sunt o bunică băgăcioasă? Sau poate lumea asta nouă e prea grăbită și prea zgomotoasă pentru sufletul meu obosit?

Uneori mă gândesc că poate ar trebui să renunț la luptă și să-i las pe toți în pace. Dar apoi îmi aduc aminte de ochii lui Radu când m-a rugat să-l țin în brațe sau de zâmbetul Ilincăi când îi citeam povești.

Nu știu dacă familia noastră va mai fi vreodată unită ca înainte sau dacă valorile mele vor mai conta pentru cineva. Dar mă întreb: oare câți dintre voi treceți prin același lucru? Oare chiar nu mai e loc pentru bunici în lumea asta nouă?