„Mama Nu a Fost Niciodată Asertivă: Familia a Profitat de Ea Până Când Am Spus Eu ‘Nu'”

Elena a fost întotdeauna cea mai tăcută din familia ei, pacificatoarea, îngrijitoarea. Soțul ei, Ion, avea o personalitate mai dominantă, stabilind adesea tonul pentru starea de spirit și deciziile gospodăriei. Aveau doi copii, Ștefan și Andrei, care erau la o diferență de șapte ani. Ștefan, cel mai mare, era independent și autosuficient, un contrast evident față de tânărul Andrei, care la opt ani încă cerea multă atenție.

Disparitatea în modul în care copiii erau tratați era evidentă de la început. Ștefan a învățat devreme că nevoile lui erau secundare față de cele ale fratelui său mai mic. Această regulă nescrisă nu era doar înțeleasă de Ștefan, ci și de Elena, care adoptase inconștient rolul de protector și principal îngrijitor al lui Andrei. Acest lucru lăsa nevoile și dorințele ei perpetuu neîmplinite, o situație pe care Ion părea să o ignore sau poate alegea să o ignore.

Pe măsură ce Andrei creștea, la fel creșteau și cerințele și crizele lui de nervi. Viața Elenei se învârtea în jurul gestionării izbucnirilor lui și satisfacerii capriciilor lui, adesea în detrimentul propriei sale bunăstări. Dinamica familiei era dezechilibrată, cu Elena și Ștefan suportând greul comportamentului imprevizibil al lui Andrei. Ion, adesea plecat în călătorii de afaceri, rămânea distant față de haosul zilnic.

Lidia, sora Elenei, a observat tensiunea asupra surorii sale în timpul uneia dintre vizitele sale. A văzut cum Elena îmbătrânise, scânteia ei stinsă de ani de zile în care a pus nevoile altora înaintea propriilor sale. Lidia a fost deosebit de impresionată de o scenă la cină în care Andrei a refuzat să mănânce ce gătise Elena, iar Elena, obosită dar hotărâtă, a început să pregătească o altă masă doar pentru el.

„De ce faci asta?” a întrebat Lidia pe Elena mai târziu în acea seară, cu vocea plină de îngrijorare.

„E doar un copil,” a răspuns Elena, scuza standard care i-a scăpat înainte să-i cântărească adevărul.

„Dar Ștefan nu era foarte diferit la vârsta lui și nu l-ai răsfățat așa.”

Elena a făcut o pauză, o licărire de realizare trecându-i pe chipul obosit. „E diferit, Lidia. Ion… nu gestionează bine crizele lui Andrei. E mai ușor așa.”

Lidia s-a încruntat, pe cale să protesteze, dar sunetul unui pahar spart din sufragerie a întrerupt-o. Au alergat în cameră pentru a găsi o vază spartă pe podea, Andrei stând deasupra ei cu o privire sfidătoare și fața lui Ion roșie de furie nu din cauza mizeriei, ci pentru că meciul lui de fotbal fusese întrerupt.

Următoarele câteva minute au fost un vârtej de țipete, cu Ion certând-o pe Elena pentru că nu l-a supravegheat mai atent pe Andrei și Andrei plângând nu din remușcare ci din frică. Elena, cu fața o mască de resemnare, a început să curețe fără un cuvânt.

În acea noapte, Lidia nu a putut dormi. Nedreptatea situației o măcina. A doua zi dimineață s-a apropiat de Elena. „Trebuie să te impui,” a îndemnat-o. „Nu poți lăsa pe Ion sau Andrei să te trateze așa. Și tu contezi, Elena.”

Elena s-a uitat la sora ei, lacrimile umplându-i ochii. „Nu știu dacă pot,” a șoptit ea.

Lidia a îmbrățișat-o strâns. „Te voi ajuta. Vom începe să stabilim niște limite.”

Dar schimbarea nu este ușoară și vechile obiceiuri mor greu. În ciuda sprijinului Lidiei, Elena s-a luptat să se impună. Tiparul era prea adânc înrădăcinat, dinamica prea dezechilibrată. Atitudinea disprețuitoare a lui Ion și cerințele crescânde ale lui Andrei au stins încet tentativele timide ale Elenei de schimbare.

Câteva luni mai târziu, Lidia a vizitat din nou doar pentru a găsi situația neschimbată, poate chiar înrăutățită. Elena, acum mai retrasă, încetase să mai argumenteze, încetase să mai încerce. Lumina din ochii ei, odată pâlpâind cu speranța schimbării, se stinsese într-o resemnare totală.

Lidia și-a dat seama atunci că unele cicluri sunt prea adânci pentru a fi rupte și unele persoane prea uzate de ani de cedare. A plecat cu inima grea, știind că în ciuda celor mai bune eforturi ale sale, Elena alesese calea celei mai mici rezistențe, o cale care ducea înapoi la același sacrificiu nesfârșit.