„Mamă, de ce nu le-ai dat de mâncare copiilor mei?” – Adevărul care ne-a rupt familia

— Mamă, ce s-a întâmplat cu copiii? De ce mi-a spus vecina că i-a văzut plângând la poartă, flămânzi?

Vocea mea tremura, iar palmele îmi erau reci, deși afară era o zi sufocantă de iulie. Mă uitam la mama, care stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. În camera mică mirosea a ciorbă reîncălzită și a vechi, dar nici urmă de veselie sau de râsete de copii. Maria și Vlad, gemenii mei de șase ani, stăteau tăcuți în colț, cu obrajii supți și privirea pierdută.

— Nu e adevărat, a murmurat mama, evitându-mi privirea. Le-am dat să mănânce. Poate nu le-a plăcut.

Dar știam că minte. În fiecare lună îi trimiteam bani din Italia, unde munceam la o bătrână bolnavă. Îi lăsasem pe copii în grija ei, crezând că nimeni nu le poate oferi mai multă dragoste decât bunica lor. Dar acum, privind la hainele lor murdare și la felul în care se uitau la mine ca la o străină, am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— Mamă, am trimis bani! Unde sunt banii? De ce arată copiii așa?

A izbucnit în plâns, acoperindu-și fața cu mâinile noduroase.

— Nu știi tu cât e de greu aici! Facturi, medicamente… Am avut nevoie de bani pentru tratamentul meu. Și… și uneori nu am mai avut ce să le dau. Dar nu am vrut să te îngrijorez.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Toate sacrificiile mele, toate nopțile în care am plâns singură într-o cameră străină, crezând că ai mei sunt bine… Totul părea o minciună.

— Și copiii? Ei ce vină au?

Maria s-a apropiat încet de mine și mi-a șoptit la ureche:

— Mami, ne e foame mereu. Bunica zice că trebuie să fim cuminți și să nu spunem nimic.

Am simțit cum mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și am început să plâng amândouă. Vlad s-a lipit de piciorul meu și m-a privit cu ochii lui mari, întrebători.

— De ce nu ne-ai luat cu tine?

Nu am avut răspuns. Am plecat din țară ca să le ofer un viitor mai bun, dar am ajuns să-i las flămânzi și singuri. M-am simțit vinovată, furioasă pe mama, dar și pe mine însămi.

În zilele următoare am încercat să repar ce se mai putea. Am mers la primărie să cer ajutor social, am vorbit cu preotul satului să ne sprijine cu alimente. Mama refuza să mă privească în ochi. Tata murise cu ani în urmă, iar ea rămăsese singură și bolnavă. Dar nu puteam să-i iert faptul că mi-a ascuns adevărul.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am stat față în față la masa din bucătărie.

— De ce nu mi-ai spus? Aș fi venit acasă!

— Nu voiam să-ți stric viața acolo. Știu cât te chinui pentru noi…

— Dar copiii? Ei au nevoie de mine! Nu de bani!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— M-am simțit rușinată. Am crezut că pot face față… Dar nu mai pot.

Mi-am dat seama că niciun ban din lume nu poate înlocui prezența unei mame sau siguranța unui cămin. Am decis să rămân acasă o vreme, chiar dacă asta însemna să renunț la slujba din Italia. Am început să caut de lucru aici, orice: curățenie la pensiunea din sat, ajutor la magazinul alimentar.

Vecinii au început să vorbească: „Uite-o pe Alina, s-a întors din Italia și copiii ei arată ca vai de ei!” M-am simțit judecată și izolată, dar nu mai conta. Tot ce voiam era să-mi văd copiii fericiți.

Mama s-a retras tot mai mult în camera ei. Uneori o auzeam plângând noaptea. Îmi era milă de ea, dar nu puteam uita imaginea copiilor mei cerșind mâncare pe la vecini.

Într-o zi, Maria a venit acasă cu o pungă de covrigi primiți de la doamna Viorica.

— Mami, azi n-am mai fost flămânzi!

Am simțit un nod în gât. Cum ajunseserăm aici? Unde greșisem?

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe. Am reușit să găsesc un serviciu stabil la brutăria din orașul vecin. Copiii au început să zâmbească din nou. Mama s-a îmbolnăvit tot mai tare și a ajuns la spital. Înainte să plece dintre noi, mi-a spus:

— Iartă-mă, Alina… Am vrut doar să nu te pierd.

Am plâns mult după ea. Nu știu dacă am reușit vreodată s-o iert cu adevărat. Dar știu că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine trimit bani acasă și cred că totul e bine? Oare cât adevăr se ascunde în spatele ușilor închise?

Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre asta. Să nu ne fie rușine să cerem ajutor sau să spunem adevărul celor dragi.