„Nu mai vreau să fiu bunica de serviciu!” Povestea mea despre sacrificiu, neînțelegeri și dorința de a fi respectată

— Nu așa se face, mamă Maria! Nu i-ai dat destulă apă, nu trebuia să-i pui atâta sare în mâncare, nu-l lăsa să doarmă la prânz atât de mult!
Vocea Ilincăi răsuna în bucătăria mea, tăioasă, de parcă fiecare cuvânt era o sentință. Mă uitam la ea, la fiul meu, Vlad, care stătea cu ochii în pământ, și la micuțul Radu care se juca liniștit pe covor. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină. Oare chiar am greșit atât de tare?

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în propria casă. De două săptămâni, de când Ilinca și Vlad plecaseră la serviciu și mă rugaseră să stau cu Radu, zilele mele se învârteau în jurul nepoțelului. Îl duceam în parc, îi găteam supiță de pui ca pe vremuri, îi citeam povești și îi cântam „Nani, nani”. Mă uitam la el și vedeam chipul lui Vlad când era mic. Mă întorceam în timp, la anii când eram singură cu trei copii și nu aveam nici bani, nici ajutor. Dar i-am crescut cu dragoste și cu ce am avut.

Acum, după două săptămâni de oboseală și dorință de a ajuta, mă simțeam judecată. Ilinca era mereu nemulțumită: „De ce nu i-ai dat broccoli? De ce l-ai lăsat să se uite la desene?” Parcă tot ce făceam era greșit. Într-o seară, după ce au venit acasă și au început iar discuțiile, nu m-am mai putut abține.

— Ilinca, am făcut tot ce am putut. Nu sunt perfectă, dar l-am crescut pe Vlad și uite ce băiat bun a ajuns. Poate nu fac totul ca la carte, dar îl iubesc pe Radu ca pe ochii din cap.

Ilinca a oftat adânc.

— Știu că vrei binele lui, dar vrem să crească altfel. Acum sunt alte reguli, alte recomandări. Nu vreau să te superi, dar trebuie să respecți ce spunem noi.

M-am simțit mică, inutilă. Am plecat în camera mea și am plâns. Mi-am adus aminte de mama mea, cum mă certa că nu fac destul pentru copii. Mereu am simțit că nu sunt suficientă. Acum, la 62 de ani, încă mă lupt cu același sentiment.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine.

— Mamă, știu că e greu. Dar Ilinca vrea doar ce e mai bine pentru Radu. Te rog să nu te superi pe ea.

— Vlad, tu chiar crezi că nu știu să cresc un copil? Am făcut greșeli? Am fost o mamă rea?

Vlad m-a luat în brațe.

— N-ai fost rea niciodată. Dar vrem să încercăm altfel acum. Te iubim mult.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraz. M-am întrebat dacă iubirea mea mai are loc în lumea asta nouă, unde totul e controlat de reguli și aplicații pe telefon.

În zilele următoare am încercat să mă adaptez. Am citit despre diversificare, despre somnul copiilor moderni. Dar tot simțeam că nu mai sunt bunica aceea caldă și liberă care eram odată. Parcă orice gest era analizat la microscop.

Într-o după-amiază, când îl legănam pe Radu în brațe și îi cântam încet „Somnoroase păsărele”, Ilinca a intrat brusc în cameră.

— Maria, te rog să nu-l mai adormi așa! Se obișnuiește prost! Trebuie să adoarmă singur.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am pus încet în pătuț și am ieșit din cameră fără să spun nimic. În bucătărie m-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Nu pentru mine, ci pentru toate mamele și bunicile care au dat totul și acum sunt privite ca niște relicve ale trecutului.

Seara aceea a fost decisivă. Când Vlad a venit acasă, i-am spus:

— Vlad, cred că e mai bine să vă găsiți alt ajutor pentru Radu. Eu nu mai pot. Nu vreau să stric relația dintre noi din cauza unor reguli pe care nu le înțeleg.

Vlad a rămas mut. Ilinca s-a uitat la mine surprinsă.

— Maria, nu vrem să te supărăm…

— Nu sunt supărată. Sunt doar obosită. Vreau să fiu bunica lui Radu, nu bonă cu normă întreagă și nici ținta criticilor voastre.

A doua zi au venit cu o bonă tânără. Casa s-a umplut de liniște rece. Radu venea la mine doar din când în când, iar eu mă uitam la el cu dor și teamă că se va depărta de mine.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu Ilinca e rece; cu Vlad vorbesc mai rar. Merg la biserică duminica și mă rog pentru ei toți. Încerc să-mi găsesc rostul printre flori și cărți vechi.

Uneori mă întreb: oare dragostea noastră de bunici mai are loc în lumea asta grăbită? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât am sacrificat pentru ei? Sau suntem condamnați să fim mereu judecați după reguli care nu sunt ale noastre?