„Nu sunt invizibilă!” – Povestea unei surori mai mari într-o familie cu gemeni

— Ioana, nu mai începe iar! Ai văzut că băieții au nevoie de ajutor la teme, lasă-mă cu prostiile tale! vocea mamei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stau în prag, cu mâinile strânse în pumni. Rareș și Vlad, gemenii familiei, râd zgomotos la masa din sufragerie, iar eu simt cum mă sufoc de furie și neputință.

De când au apărut ei, totul s-a schimbat. Aveam șapte ani când mama a venit acasă cu doi bebeluși roșii la față, iar eu am devenit brusc „fata mare”, cea care trebuie să ajute, să fie responsabilă, să nu deranjeze. Tata era mereu la muncă sau obosit, iar mama nu mai avea timp nici să mă întrebe cum mi-a fost ziua.

Anii au trecut și Rareș și Vlad au crescut ca niște mici regi ai casei. Orice făceau era amuzant sau scuzabil: dacă vărsau laptele pe covor, mama râdea; dacă eu uitam să duc gunoiul, primeam o morală de jumătate de oră. La școală eram premiantă, dar nimeni nu venea la serbările mele. În schimb, la fiecare meci de fotbal al băieților, toată familia era prezentă cu pancarte și aplauze.

— Ioana, vino și tu să-i vezi pe băieți! striga tata din curte.

— Am teme, răspundeam încet, dar nimeni nu părea să audă.

Într-o seară de toamnă, după ce am stat ore întregi să-i ajut pe gemeni la matematică (deși nu voiau să asculte nimic din ce le explicam), am simțit că nu mai pot. M-am dus la mama în bucătărie, unde curăța cartofi pentru ciorbă.

— Mamă, pot să-ți spun ceva?

— Spune repede, că n-am timp.

— Mă simt invizibilă în casa asta. Parcă nu contez pentru nimeni…

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. Ochii ei erau obosiți și reci.

— Ioana, nu mai dramatiza! Toată lumea are probleme. Ești mare acum, trebuie să înțelegi că frații tăi sunt mici și au nevoie de mine.

— Dar și eu am nevoie de tine! am izbucnit eu, cu voce tremurândă. Niciodată nu ai timp pentru mine! Totul e despre Rareș și Vlad!

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat brusc și a început să țipe:

— Cum poți fi atât de egoistă? Nu vezi cât mă sacrific pentru voi? Dacă nu-ți convine, du-te la mătușa-ta!

Am fugit plângând în camera mea. Din sufragerie se auzeau râsetele gemenilor și vocea tatei:

— Ce-ai pățit iar fata asta?

A doua zi, nimeni nu mi-a vorbit la micul dejun. Tata a plecat la serviciu fără să mă privească. Mama mi-a pus farfuria în față fără un cuvânt. Rareș și Vlad au făcut glume pe seama ochilor mei umflați de plâns.

La școală, colega mea cea mai bună, Ana-Maria, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nimic… doar că uneori simt că nu exist pentru ai mei.

— Știi că poți veni la mine oricând vrei, mi-a spus ea și m-a strâns în brațe.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe bunica în bucătărie. M-a privit lung și mi-a zis încet:

— Ioana, știu că ți-e greu. Și mama ta a trecut prin asta cu sora ei. Dar trebuie să vorbești cu ea altfel… poate nu te aude când țipi.

Am încercat zile întregi să mă apropii de mama. Îi lăsam bilețele pe frigider: „Te iubesc”, „Mi-e dor de tine”, „Hai să bem un ceai împreună”. Nu răspundea niciodată.

Într-o duminică dimineață, tata a venit la mine în cameră.

— Ioana, știu că e greu să fii sora mai mare. Dar trebuie să fii puternică pentru frații tăi.

— Și cine e puternic pentru mine? am întrebat eu printre lacrimi.

A dat din umeri și a ieșit fără un cuvânt.

Începusem să lipsesc tot mai mult de acasă: mergeam la Ana-Maria sau stăteam ore întregi prin parc. Mama părea ușurată că nu sunt acolo să-i cer atenție. Într-o seară m-a sunat:

— Unde ești? De ce nu vii acasă?

— De ce ți-ar păsa? am răspuns rece.

A tăcut lung la telefon.

Într-un final, bunica a reușit să o convingă pe mama să stea de vorbă cu mine. Ne-am întâlnit pe banca din fața blocului. Era frig și vântul îmi bătea în obraji.

— Ioana… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar uneori nici eu nu mai știu cine sunt. M-am pierdut între griji și treburi…

— Știu că îți e greu, mamă. Dar eu chiar am nevoie de tine. Nu vreau să fiu doar fata care ajută sau care nu deranjează.

A început să plângă încet. Pentru prima dată după mulți ani ne-am îmbrățișat strâns.

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Frații mei tot centrul atenției au rămas, dar mama a început să-mi lase bilețele pe pernă: „Sunt mândră de tine”, „Hai la film împreună”. Tata încă e distant, dar uneori mă întreabă ce mai citesc.

Totuși, familia mă privește altfel acum – ca pe oaia neagră care a avut curajul să spună ce simte. Unii mă judecă, alții mă evită. Dar Ana-Maria și bunica îmi spun mereu că am făcut bine.

Mă întreb uneori: chiar e greșit să vrei să fii văzut? Oare câți copii ca mine trăiesc în umbra fraților lor fără ca nimeni să observe?