Când sângele nu mai e apă: Povestea unei încrederi pierdute în familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a cafea și a vechi. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, iar nepotul meu, Vlad, se uita la podea, evitând privirea mea. Era o după-amiază de noiembrie, ploua mocănește afară, iar în casă plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.

Totul a început cu un an înainte, când tata s-a stins și am rămas doar noi trei: eu, Sorin și mama. Casa bătrânească din Pitești era singura noastră avere. Sorin, fratele meu mai mare, mereu a fost considerat „bărbatul casei”, deși eu eram cea care avea grijă de toate: facturi, cumpărături, medicamente pentru mama. El venea rar pe-acasă, mereu cu scuze: „Am treabă la București”, „Nu pot să lipsesc de la serviciu”. Dar când a venit vorba de moștenire, a apărut brusc, cu acte și promisiuni.

— Hai să trecem casa pe numele meu, să nu avem probleme cu actele. Tu știi că eu mă pricep la astea, mi-a spus el într-o seară, când mama deja adormise în fotoliu.

Am ezitat. Simțeam un nod în stomac, dar mi-am spus că e fratele meu. Cine să-mi vrea răul dacă nu el? Am semnat fără să citesc prea mult. Vlad, băiatul lui Sorin, era mereu pe lângă el, cu ochii mari și goi. Nu l-am băgat prea mult în seamă atunci.

Lunile au trecut și totul părea la fel. Până într-o zi când am primit o scrisoare de la bancă: „Notificare de evacuare”. Am crezut că e o greșeală. Am sunat la bancă și am aflat că pe casa noastră era pusă ipotecă pentru un credit pe care Sorin îl făcuse fără să ne spună nimic. M-am dus val-vârtej la el.

— Sorin, ce-ai făcut? Cum ai putut să pui casa pe mâna băncii?

El a ridicat din umeri:

— Aveam nevoie de bani pentru afacerea lui Vlad. O să-i dăm înapoi!

— Dar dacă nu merge? Dacă pierzi tot?

— Nu fi negativistă! Vlad e băiat deștept.

M-am uitat la Vlad. Avea 22 de ani și nu lucrase niciodată cu adevărat. Visa la criptomonede și afaceri online. Nu aveam nicio garanție că banii se vor întoarce vreodată.

În următoarele luni am trăit un coșmar. Mama s-a îmbolnăvit de inimă de supărare. Eu am început să mă trezesc noaptea plângând. Sorin dispăruse din nou prin București, iar Vlad nu răspundea la telefon. M-am dus la bancă să încerc să negociez ceva, orice.

— Doamnă, îmi pare rău, dar dacă nu achitați ratele restante până la sfârșitul lunii viitoare, casa va fi scoasă la licitație.

Am ieșit din bancă tremurând. Pe stradă ploua mărunt și oamenii păreau că trec pe lângă mine ca niște umbre. M-am simțit singură și trădată.

Acasă, mama mă întreba mereu:

— Ce se întâmplă? De ce ești atât de abătută?

Nu am avut curajul să-i spun adevărul până într-o seară când am izbucnit în plâns:

— Mamă, riscăm să pierdem casa! Sorin a pus-o gaj la bancă…

Mama a început să plângă încet, cu lacrimi grele care îi curgeau pe obraji brăzdați de timp.

— Cum a putut să ne facă una ca asta? E fratele tău… E copilul meu…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei pentru casa asta: cum tata lucra două schimburi la combinat ca să plătească ratele, cum mama cosea perdele pentru vecini ca să avem bani de rechizite. Și acum totul era pe cale să dispară din cauza lăcomiei și iresponsabilității celor în care am avut cea mai mare încredere.

Am încercat să vorbesc cu Sorin din nou:

— Te rog, fă ceva! Gândește-te la mama! Gândește-te la mine!

— Nu mai am ce face… Vlad a pierdut banii în niște investiții proaste. Nici eu nu mai am nimic…

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era vorba doar despre casă; era despre familie, despre legătura aceea invizibilă care ar fi trebuit să ne țină împreună.

Au urmat luni de umilință: telefoane la rude îndepărtate pentru împrumuturi, vizite la avocați care ridicau din umeri neputincioși, discuții cu vecinii care șușoteau pe la colțuri. Într-un final, banca a vândut casa unui străin. Am împachetat totul într-o zi ploioasă de martie și am plecat cu mama într-o garsonieră mică din Trivale.

Sorin și Vlad au dispărut complet din viața noastră. Nici măcar nu au venit să ne ajute cu mutatul. Mama s-a stins după câteva luni, cu inima frântă.

Acum stau singură în garsoniera asta rece și mă întreb: oare merită să ai încredere oarbă în familie? Sau sângele poate fi uneori mai amar decât orice trădare venită din afară?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți cui dau cheile sufletului și casei lor. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia merită mereu o a doua șansă?