Dragostea pierdută și regăsită după 25 de ani: Povestea mea cu Ana

— Vlad, tu ești? Am tresărit ca și cum cineva mi-ar fi strigat numele în vis. Eram la coadă la farmacie, într-o după-amiază ploioasă de aprilie, cu gândurile risipite și cu grijile zilei apăsându-mi umerii. M-am întors și am văzut-o: Ana. Ana, cu ochii ei verzi, aceiași ca în liceu, doar că acum purtau o umbră de tristețe și maturitate. Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Am simțit cum inima îmi bate nebunește, ca atunci când, la 17 ani, îi scriam bilețele pe sub bancă și îi furam priviri la ora de română.

— Ana… nu-mi vine să cred! am bâiguit, încercând să-mi ascund emoția. Ea a zâmbit, timid, și pentru o secundă am văzut-o pe fata de care mă îndrăgostisem nebunește. Ne-am retras într-o cafenea mică, cu aburii cafelei ridicându-se între noi ca o perdea subțire între trecut și prezent. Am început să povestim, la început stângaci, apoi tot mai firesc, ca și cum cei 25 de ani nu ar fi existat.

— Ți-ai amintit de mine, Vlad? a întrebat ea, jucându-se cu lingurița în ceașcă.

— Cum aș putea să uit? am răspuns, cu un nod în gât. Tu ai fost prima mea iubire. Și, poate, singura adevărată.

A oftat. Mi-a povestit despre viața ei: s-a căsătorit la scurt timp după ce am terminat liceul, a avut doi copii, iar soțul ei a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată cu adevărat. A rămas singură, cu doi băieți de crescut și cu o mamă bolnavă. Eu, la rândul meu, am încercat să-mi clădesc o viață: o căsnicie care s-a destrămat după 10 ani, o fiică pe care o văd doar în weekenduri și un job care mă stoarce de energie, dar nu-mi aduce niciun fel de împlinire.

— Ți-ai imaginat vreodată că o să ne revedem? am întrebat-o, încercând să ascund tremurul din voce.

— De atâtea ori… Dar n-am avut curajul să te caut. Mi-era teamă că nu mai e nimic de găsit, că am îngropat totul sub ani de tăcere și regrete.

Am râs amândoi, amar, și am simțit cum între noi se naște din nou acea complicitate pe care doar adolescenții o pot avea. Am început să ne vedem tot mai des, la început pe ascuns, apoi tot mai deschis. Prietenii mei m-au avertizat:

— Vlad, ai grijă. Nu te juca cu focul. Ai trecut printr-un divorț, nu te arunca iar cu capul înainte.

Dar nu puteam să mă opresc. Ana era alinarea mea, refugiul meu dintr-o lume care părea să nu mai aibă culoare. Îmi povestea despre băieții ei, despre nopțile în care plângea de singurătate, despre frica de a nu fi niciodată suficientă pentru cei din jur. Eu îi vorbeam despre fiica mea, despre cum mă simt un tată ratat, despre cum mă apasă vinovăția că nu am știut să-mi salvez familia.

Într-o seară, după ce am dus-o acasă, am rămas în fața blocului ei, cu motorul pornit și cu mâinile tremurânde pe volan. Am privit spre geamul ei luminat și m-am întrebat dacă nu cumva greșesc din nou, dacă nu cumva fug de responsabilități, dacă nu cumva rănesc oameni nevinovați doar pentru că vreau să fiu fericit.

— Vlad, ce faci? m-a sunat mama, într-o zi, cu vocea ei aspră, dar plină de grijă. Am auzit că te vezi cu Ana. Nu ți-e rușine? Ai o fată, ai o familie, ce-o să zică lumea?

— Mamă, nu mai am familie. Am divorțat de trei ani. Și, sincer, nu-mi mai pasă ce zice lumea. Vreau doar să fiu fericit, pentru prima dată după mult timp.

— Fericirea nu se clădește pe ruine, Vlad. Ai grijă să nu rănești pe nimeni, nici pe tine, nici pe ea.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Ana simțea și ea presiunea. Băieții ei nu înțelegeau de ce mama lor zâmbește dintr-o dată mai des, de ce iese seara la plimbare, de ce primește mesaje târziu în noapte. Fiica mea, Mara, m-a întrebat într-o zi:

— Tata, tu o iubești pe Ana?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui copil de 13 ani că dragostea nu are vârstă, că uneori viața ne dă o a doua șansă, dar că prețul e uneori prea mare?

— Da, Mara. O iubesc. Dar te iubesc și pe tine. Și nu vreau să te pierd.

— Atunci nu mă minți. Fii sincer cu mine, orice ar fi.

Am simțit cum mă apasă lacrimile. Pentru prima dată după mulți ani, am plâns în fața fiicei mele. Am plâns pentru tot ce am pierdut, pentru tot ce aș fi putut avea, pentru tot ce încă mai speram.

Cu Ana, fiecare întâlnire era o redescoperire. Mergeam prin parcul unde ne plimbam în liceu, ne opream pe banca noastră veche, vorbeam despre visele pe care nu ni le-am împlinit niciodată. Într-o seară, mi-a spus:

— Vlad, dacă ar fi să o luăm de la capăt, ai avea curajul să lași totul în urmă?

— Nu știu, Ana. Mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd iar, mi-e frică să nu rănesc pe nimeni, mi-e frică să nu mă trezesc, peste alți 25 de ani, tot singur.

— Și mie mi-e frică. Dar, pentru prima dată, simt că trăiesc cu adevărat.

Am decis să nu ne mai ascundem. Am început să ieșim împreună, să ne vizităm familiile, să le spunem adevărul celor dragi. Unii ne-au înțeles, alții ne-au judecat. Am pierdut prieteni, am câștigat liniște. Am învățat să ne iertăm pentru greșelile trecutului, să ne acceptăm imperfecțiunile, să ne bucurăm de fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Acum, după un an de când ne-am regăsit, stau pe aceeași bancă din parc, cu Ana lângă mine, și mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să-și asculte inima, chiar dacă asta înseamnă să o ia de la capăt? Oare merită să riști totul pentru o iubire veche, sau e mai bine să rămâi prizonierul trecutului? Voi ce ați face în locul meu?