Nu Știam În Ce Mă Bag: Fiul Soțului Meu Din Prima Căsătorie Vine Să Locuiască Cu Noi

— Nu vreau să stau aici! a urlat Vlad, trântind ușa camerei de oasele casei noastre, ca și cum ar fi vrut să le rupă pe toate. Am rămas în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Era prima lui seară la noi, iar eu, Irina, proaspăt căsătorită cu Mihai, încercam să nu mă las copleșită de valul de emoții care mă izbea din toate părțile. Vlad, băiatul lui Mihai din prima căsătorie, avea 16 ani și o privire tăioasă, de parcă lumea întreagă îi greșise cu ceva.

Mihai a venit lângă mine, încercând să mă liniștească, dar nici el nu părea prea sigur pe el. — Lasă-l, Irina, are nevoie de timp. Și eu am nevoie de timp, mi-am spus în gând, dar nu am rostit nimic. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele, deși nu era nimic de spălat. Mâinile îmi tremurau, iar gândurile mi se învârteau haotic: Ce caut eu aici? Oare am făcut o greșeală?

Când l-am cunoscut pe Mihai, eram amândoi răniți de trecut. Eu ieșisem dintr-o relație toxică, el era proaspăt divorțat de Alina, mama lui Vlad. Am simțit că ne putem vindeca unul pe altul. Am stat împreună aproape zece ani înainte să ne căsătorim, iar Vlad era doar o prezență vagă, o fotografie pe frigider, un copil care venea de două ori pe an, de Crăciun și de Paște. Nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată.

Totul s-a schimbat când, la o săptămână după nuntă, Mihai a venit acasă cu o privire gravă. — Alina pleacă în Italia, pentru muncă. Vlad nu vrea să meargă cu ea. Va locui cu noi. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu am spus nimic, doar am dat din cap, deși în interiorul meu era furtună.

Primele zile au fost un coșmar. Vlad nu vorbea cu mine decât monosilabic, iar când Mihai nu era acasă, se închidea în cameră și asculta muzică la maximum. Am încercat să-l atrag în discuții, să-l invit la masă, să-i gătesc ce știam că-i place, dar răspunsul era mereu același: „Nu-mi e foame.” Sau, mai rău, „Lasă-mă în pace.”

Într-o seară, după ce Mihai a plecat la serviciu de noapte, am auzit zgomot din camera lui Vlad. Am bătut timid la ușă. — Vlad, totul e în regulă? Nicio reacție. Am deschis ușa și l-am găsit stând pe podea, cu ochii în lacrimi, ținând în mână o fotografie cu el și mama lui. M-am așezat lângă el, fără să spun nimic. După câteva minute, a izbucnit: — De ce nu pot să am și eu o familie normală? De ce trebuie să stau aici, cu tine? Nu ești mama mea!

M-am simțit mică, inutilă, dar am încercat să-i răspund cu blândețe: — Știu că nu sunt mama ta, Vlad. Și nici nu vreau să o înlocuiesc. Dar sunt aici dacă ai nevoie de cineva. S-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu tăcerea lui apăsătoare.

Zilele au trecut greu. Mihai încerca să fie mediator, dar era prins între două lumi: dragostea pentru mine și vinovăția față de Vlad. Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Vlad, Mihai a ridicat tonul la amândoi. — Ajunge! Trebuie să învățăm să trăim împreună, altfel nu știu ce rost mai are totul! Am plâns toți trei, fiecare în colțul lui de casă.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Vlad avea dreptate. Poate că eu eram intrusa. Poate că nu aveam ce căuta în viața lui. Am vorbit cu mama la telefon, iar ea mi-a spus: — Irina, nu poți forța pe nimeni să te accepte. Dar poți să fii acolo, să nu renunți.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii. — M-au bătut niște băieți la școală, pentru că sunt „ăla cu mama plecată și cu mama vitregă”. Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe, iar el nu s-a împotrivit. Pentru prima dată, a plâns pe umărul meu. — Nu vreau să fiu aici, dar nici nu vreau să fiu singur, a șoptit.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Nu am devenit brusc o familie fericită, dar Vlad a început să vorbească mai mult cu mine. Îmi cerea ajutor la teme, mă întreba ce gătesc, chiar a venit cu mine la cumpărături. Mihai era uimit. — Nu știu ce ai făcut, dar îți mulțumesc, mi-a spus într-o seară.

Totuși, conflictele nu au dispărut. Alina suna des, iar Vlad era mereu între două lumi. Într-o zi, a venit acasă furios: — Mama zice că nu ai dreptul să te bagi în viața mea! Am simțit din nou acea durere surdă, dar am încercat să-i explic: — Nu vreau să mă bag, Vlad. Vreau doar să știi că poți conta pe mine.

Au trecut luni. Am avut zile bune și zile proaste. Am râs, am plâns, am învățat să ne tolerăm și, uneori, să ne apreciem. Dar rana rămâne. Vlad încă visează la o familie „normală”, iar eu încă mă întreb dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat.

Acum, când îl văd pe Vlad râzând la masă, simt că poate, într-o zi, vom fi cu adevărat o familie. Dar mă întreb: oare cât de mult trebuie să lupți pentru a fi acceptat? Și când știi că e timpul să renunți sau să mai încerci încă o dată?