Când fiul meu și-a adus mireasa acasă: Povestea unei mame puse la încercare

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, a zis Vlad, intrând pe ușă cu o fată necunoscută de mână. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi fugeau de la mine la ea, ca și cum ar fi căutat o cale de scăpare. Am simțit cum inima mi se strânge, ca atunci când a venit acasă cu primul lui patru la matematică și nu știa cum să-mi spună. Dar acum era altceva, mult mai mare.

— Bună ziua, doamnă, a spus fata, cu o voce subțire, dar hotărâtă. — Eu sunt Irina. Mireasa lui Vlad.

M-am uitat la ea, la chipul ei palid, la ochii mari și speriați, la mâinile care se agățau de fiul meu ca de o ancoră. Mireasa lui Vlad? Nu știam nimic despre ea. Nu știam că Vlad are de gând să se însoare, nu știam că are o relație atât de serioasă. M-am simțit trădată, exclusă din viața propriului meu copil. Am simțit cum toate planurile mele, toate visele de mamă, s-au prăbușit într-o clipă.

— Vlad, putem vorbi puțin? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. — Singuri.

Irina a ieșit din cameră, iar Vlad a rămas în fața mea, cu umerii căzuți. — Mamă, știu că e pe neașteptate, dar… am vrut să-ți spun, doar că n-am găsit momentul potrivit. Ne-am căsătorit ieri la starea civilă. Am vrut să fie doar despre noi, fără presiune, fără așteptări.

— Fără așteptări? Dar eu? Familia ta? Bunica ta, care a crescut cu gândul să te vadă mire? Cum ai putut să faci asta fără să ne spui?

Vlad a oftat. — Mamă, mereu ai vrut să controlezi totul. Să alegi tu cu cine mă văd, să știi fiecare pas. Am vrut să fie decizia mea, viața mea.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât mă doare. — Și acum ce urmează? Să ne prefacem că totul e normal? Să o primesc pe fata asta în casă, ca și cum ar fi parte din familie?

— Da, mamă. Te rog. E femeia pe care o iubesc.

Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile pe masă, încercând să-mi adun gândurile. Mi-am amintit de mama mea, cum a plâns când am plecat de acasă cu tatăl lui Vlad, împotriva voinței ei. Mi-am amintit cum am jurat că eu nu voi fi niciodată o mamă posesivă. Și totuși, aici eram, simțindu-mă trădată, furioasă, rănită.

Seara, la cină, atmosfera era apăsătoare. Irina încerca să fie politicoasă, să ajute la masă, dar fiecare gest al ei mă irita. De ce nu m-a întrebat nimic despre Vlad? De ce nu a încercat să mă cunoască înainte? De ce nu a venit să-mi ceară binecuvântarea?

— Irina, cu ce te ocupi? am întrebat, poate prea tăios.

— Sunt educatoare la grădiniță, a răspuns ea, privindu-mă direct în ochi. — Îmi plac copiii. Sper să vă plac și dumneavoastră de mine, cu timpul.

Am simțit o umbră de rușine. Fata asta nu-mi greșise cu nimic. Era doar speriată, la fel ca mine. Dar nu puteam să-mi înfrânez resentimentele. După cină, am ieșit pe balcon, să-mi trag sufletul. L-am auzit pe Vlad venind după mine.

— Mamă, te rog, încearcă să o cunoști. Nu vreau să aleg între voi.

— Nu trebuia să mă pui în situația asta, Vlad. Eu am fost mereu lângă tine. Am muncit, am tras, am făcut sacrificii. Și tu… tu nici măcar nu m-ai lăsat să fiu parte din cea mai importantă zi a vieții tale.

— Mamă, nu e despre tine. E despre mine. Despre noi. Te rog, nu mă face să regret.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am plâns în noaptea aceea, pe ascuns, ca să nu mă vadă nimeni. M-am gândit la toate momentele în care am pus presiune pe el, la toate așteptările, la toate visurile mele proiectate asupra vieții lui. Poate că am greșit. Poate că am încercat prea mult să-l protejez și l-am sufocat.

A doua zi, Irina a venit la mine în bucătărie. — Doamnă Maria, pot să vă ajut cu ceva?

Am oftat. — Nu trebuie să-mi spui doamnă. Spune-mi Maria. Sau… mamă, dacă vrei.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. — Mi-aș dori să pot. Mi-e dor de mama mea, a murit acum doi ani. Vlad mi-a spus că sunteți o femeie puternică. Aș vrea să învăț de la dumneavoastră.

Atunci am simțit cum zidurile din jurul inimii mele încep să se crape. Am văzut în Irina nu doar o străină, ci o fată rănită, care avea nevoie de sprijin. Am început să vorbim, să gătim împreună, să râdem timid. Vlad ne privea din prag, cu ochii umezi, fericit că cele două femei din viața lui găseau o cale una spre cealaltă.

Au trecut săptămâni. Familia a aflat, au fost vorbe grele, reproșuri, certuri. Bunica lui Vlad a plâns, mătușa lui a refuzat să vină la masă. Dar încet-încet, am învățat să accept. Să las controlul. Să-mi iubesc fiul fără să-l țin legat de mine.

Într-o seară, Irina mi-a adus o fotografie cu mama ei. — Aș vrea să vă povestesc despre ea, dacă vreți. Poate așa mă veți înțelege mai bine.

Am ascultat-o, am plâns împreună, am simțit că mă vindec. Am înțeles că iubirea nu înseamnă să ții cu dinții, ci să lași să zboare. Să fii acolo, indiferent de alegerile copiilor tăi.

Acum, când îi văd împreună, mă gândesc la toate mamele care trec prin asta. La toate femeile care trebuie să învețe să lase, să accepte, să iubească altfel. Oare cât de greu e să fii mamă și să nu-ți pierzi copilul, dar nici să nu-l sufoci? Oare câte dintre voi ați trecut prin asta? Vă recunoașteți în povestea mea?