„Nu ai copii, deci ajut-o pe mama noastră!” — Cum am ajuns să fiu îngrijitoarea soacrei mele și să mă pierd pe mine însămi

— Irina, te rog, doar tu poți să o ajuți pe mama! Nu are cine altcineva, tu nu ai copii, ai timp, nu-i așa?

Vocea Mariei, cumnata mea, răsuna în telefon, amestecată cu disperare și o urmă de reproș. Eram la serviciu, cu ochii în monitor, când am primit acel apel care avea să-mi schimbe viața. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când familia soțului meu apela la mine pentru „lucruri mici”, dar de data asta era ceva mult mai serios: soacra mea, Elena, căzuse și nu se mai putea descurca singură. Soțul meu, Radu, era la muncă, la fel ca și frații lui. Eu eram singura „disponibilă”, pentru că, nu-i așa, nu aveam copii și „aveam timp”.

Am închis ochii o clipă, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea se derulau imagini cu serile liniștite de acasă, cu planurile mele de a merge la cursuri de pictură, cu micile bucurii pe care le aveam doar pentru mine. Dar nu am putut spune nu. Nu știu dacă din milă, din dorința de a fi acceptată sau pur și simplu pentru că așa am fost crescută: să nu refuz ajutorul când cineva are nevoie.

— Bine, Maria, vin după serviciu. Dar să știi că nu pot face totul singură, am și eu o viață, am încercat să spun, dar vocea mea s-a pierdut în entuziasmul ei.

— Ești o comoară, Irina! O să-i spun și lui Radu că vii. Mulțumesc, mulțumesc!

Așa a început totul. În prima seară, am găsit-o pe Elena în pat, cu fața palidă și ochii plini de lacrimi. Nu era genul de femeie care să se plângă, dar acum era neputincioasă. Am stat lângă ea, i-am adus apă, i-am pregătit ceva de mâncare și am încercat să o înveselesc. Mi-a povestit despre copilăria lui Radu, despre cum îi plăcea să se joace cu mingea în curte, despre cât de greu i-a fost să crească trei copii singură după ce soțul ei a murit. Am simțit o compasiune sinceră pentru ea, dar și o teamă surdă: dacă nu mă voi descurca? Dacă nu voi fi suficient de bună?

Zilele s-au transformat în săptămâni. În fiecare dimineață, mergeam la serviciu, iar după-amiaza alergam la Elena. Îi făceam cumpărături, îi găteam, o ajutam să se ridice din pat, îi citeam ziarul. Radu venea seara, obosit, și mă întreba dacă totul e în regulă. Frații lui nu dădeau niciun semn, iar Maria mă suna doar să-mi spună ce mai trebuie făcut. Nimeni nu se oferea să mă ajute. Într-o seară, când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. Radu m-a privit nedumerit.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

— Nu mai pot, Radu! Sunt epuizată! Simt că nu mai am viața mea, că nu mai exist decât ca să am grijă de mama ta!

— Știu că e greu, dar cine altcineva să o facă? Maria are copiii mici, Vlad e plecat cu serviciul, iar tu… tu ești cea mai potrivită. Știi cât de mult te apreciază mama!

— Dar eu? Cine mă apreciază pe mine? Cine are grijă de mine?

Radu a tăcut. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil. În fiecare zi, mă simțeam tot mai singură, tot mai invizibilă. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mai ies cu ele, de ce nu mai merg la cursuri, de ce nu mai am timp nici să răspund la telefon. Nu știam ce să le spun. Mi-era rușine să recunosc că am ajuns să trăiesc viața altora, nu pe a mea.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a venit cu copiii. S-au așezat la masă, au râs, au povestit, iar eu alergam între bucătărie și sufragerie, aducând farfurii, tăind pâine, adunând firimituri. La un moment dat, am auzit-o pe Maria spunând, cu voce tare:

— Noroc cu Irina, că altfel nu știu ce ne făceam!

Toți au dat din cap, dar nimeni nu s-a ridicat să mă ajute. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurând. M-am uitat la cer și am simțit că nu mai pot. Că nu mai sunt eu. Că am devenit doar „cea care ajută”, „cea care nu are copii”, „cea care are timp”.

În acea seară, am avut o discuție cu Elena. M-a privit lung, cu ochii ei blânzi, și mi-a spus:

— Irina, știu că îți este greu. Nu vreau să-ți răpesc viața. Dar nu am pe nimeni altcineva. Dacă vrei să pleci, să știi că nu te voi judeca.

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să o las, dar nici nu mai puteam continua așa. Am încercat să vorbesc cu Radu, să-i spun că trebuie să găsim o soluție, să împărțim responsabilitățile. El a dat din umeri.

— Știi cum e la noi în familie, Irina. Femeile au grijă de bătrâni. Așa a fost mereu.

— Dar eu nu mai pot! Nu mai sunt eu! Am visuri, am dorințe, am nevoie de timp pentru mine!

Radu m-a privit ca și cum nu mă recunoștea. Am simțit că mă pierd, că mă dizolv în așteptările și nevoile celorlalți. Într-o noapte, am stat trează până târziu, uitându-mă la tavan. M-am întrebat: cine sunt eu, de fapt? Sunt doar soția lui Radu, nora Elenei, cea care nu are copii și deci are timp pentru toți? Unde am dispărut eu, Irina, femeia cu vise, cu pasiuni, cu dorința de a trăi pentru ea însăși?

Nu am găsit răspunsul. Dar știu că nu mai pot continua așa. Poate că trebuie să învăț să spun „nu”, să cer ajutor, să-mi revendic viața. Poate că nu e vina nimănui, ci doar a unui sistem de așteptări care ne strivește pe noi, femeile, sub povara sacrificiului.

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea să vă sacrificați viața pentru ceilalți, sau ați găsi curajul să vă puneți pe voi pe primul loc? Cât de mult putem duce, înainte să ne pierdem cu totul?