Ziua în care am privit de la distanță la fericirea fiicei mele

— Nu cred că ar trebui să vii, mamă. Mihai nu se simte confortabil când ești prin preajmă, mi-a spus Marika la telefon, cu o voce rece, aproape străină. Am simțit cum mi se strânge inima, de parcă cineva mi-ar fi pus o mână grea pe piept. Era început de primăvară, iar în curte mugurii abia se deschideau, dar în sufletul meu era iarnă de ani de zile.

Nu mai lucrez de trei ani. Am 60 de ani și, de când a murit soțul meu, Gheorghe, când Marika avea doar nouă ani, viața mea s-a redus la ea. Am trăit pentru ea, am muncit pentru ea, am renunțat la tot ce aș fi putut fi, doar ca să-i fie bine. Și acum, când e adultă, aproape că nu mai vorbim. Mă sună rar, și atunci doar să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Dar nu despre mine e vorba, ci despre ea, despre Mihai, soțul ei, care nu m-a plăcut niciodată.

Îmi amintesc cum, în copilărie, Marika era cea mai cuminte și blândă fată din cartier. Toate vecinele mă lăudau: „Ce fată bună ai, Marioara! Să-ți trăiască!” Era mereu gata să ajute, să asculte, să-și facă temele singură. După ce Gheorghe s-a dus, am simțit că trebuie să fiu și mamă, și tată. Am făcut tot ce am putut. Am vândut tot ce aveam de valoare ca să-i cumpăr haine, să-i plătesc meditații, să nu simtă lipsa tatălui. Dar poate că am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare, prea prezentă, prea sufocantă.

Când l-a adus pe Mihai acasă, am simțit din prima clipă că nu mă place. Era politicos, dar rece. Îmi răspundea scurt, nu mă întreba niciodată nimic despre mine. Marika era fericită, și asta era tot ce conta. Dar, încet-încet, am început să simt că mă îndepărtează. Nu mai venea la mine la fel de des, nu mai stătea la povești. Când s-au căsătorit, nici măcar nu m-au lăsat să ajut cu organizarea. „E mai bine așa, mamă, să nu ne complicăm”, mi-a spus ea atunci, evitându-mi privirea.

Anul trecut, la ziua ei, am încercat să vin neanunțată. Am cumpărat un tort mic, am pus o fundă pe el și am bătut la ușă. Mihai mi-a deschis și, fără să spună nimic, a închis ușa în fața mea. Marika a ieșit după câteva minute, cu ochii în lacrimi. „Mamă, nu poți să faci asta. Te rog, nu mai veni fără să anunți. Mihai nu vrea să te vadă.” Am plecat cu sufletul sfâșiat, cu tortul în brațe, și am plâns toată noaptea.

Acum, la 60 de ani, stau singură într-un apartament mic, cu poze vechi pe pereți și cu amintiri care mă dor. Prietenele mele au nepoți, au familii care le vizitează. Eu am doar telefonul, care sună tot mai rar. Uneori, mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva am iubit-o prea mult sau prea puțin. Dacă nu cumva Mihai are dreptate să nu mă vrea prin preajmă. Poate că am devenit o povară.

În ziua aniversării, m-am plimbat prin parc, încercând să nu mă gândesc la petrecerea la care nu sunt invitată. Am văzut mame cu fiice, râzând, ținându-se de mână. Am simțit un gol imens în suflet. Am vrut să-i trimit un mesaj, dar mi-am dat seama că orice aș spune ar suna ca un reproș. Așa că am tăcut. Seara, am aprins o lumânare pentru Gheorghe și am vorbit cu el în gând: „Ai fi știut tu ce să faci, dragul meu. Ai fi știut cum să nu o pierzi.”

Noaptea, am visat-o pe Marika mică, alergând prin curte, cu părul prins în două codițe. M-am trezit plângând. Mi-am dat seama că, de fapt, nu mai am nimic. Nici măcar amintirile nu mă mai ajută. Mă simt ca o fantomă în propria viață, ca o umbră care nu mai contează pentru nimeni.

A doua zi, am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru urări, mamă.” Atât. Fără inimioare, fără zâmbete. Am răspuns simplu: „Să fii fericită, Marika.”

Mă întreb, oare, câți dintre noi ajungem să fim străini pentru propriii copii? Oare e vina noastră sau a lor? Sau poate, pur și simplu, viața ne schimbă pe toți, fără să ne dăm seama? Dacă ați trecut prin ceva asemănător, spuneți-mi: cum ați reușit să mergeți mai departe?