Ecoul cuvintelor nespuse: Povestea mea și a fiului meu, Alex

— Nu înțelegi, mamă! Tu ai distrus totul!
Cuvintele lui Alex au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când încă mai speram că, după atâția ani, ne vom putea privi în ochi fără să simțim povara trecutului. Stătea în pragul ușii, cu pumnii strânși și ochii umezi, iar eu, pentru o clipă, am simțit că mă prăbușesc din nou în acea noapte în care totul s-a sfârșit.

Aveam doar 22 de ani când Mihai, soțul meu, a plecat. Nu a fost o ceartă, nu au fost țipete, doar o liniște apăsătoare, urmată de un bilet scurt pe masa din bucătărie: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Atât. Am rămas cu Alex, care avea doar trei ani, și cu o teamă uriașă de viitor. Mama mea, Elena, a venit a doua zi, cu o sacoșă de mâncare și privirea aceea aspră pe care o avea mereu când voia să mă protejeze. „O să trecem și peste asta, Irina. Pentru Alex.”

Dar nu a fost ușor. Am renunțat la facultate, am început să lucrez la o brutărie din cartier, unde mirosul de pâine caldă era singurul lucru care mă făcea să uit, pentru câteva ore, de golul din suflet. Seara, când îl adormeam pe Alex, îi spuneam povești inventate, despre tătici care pleacă în căutarea stelelor, dar care se întorc mereu acasă. El mă întreba mereu: „Mami, când vine tati?” Iar eu îi răspundeam, cu un nod în gât: „Curând, puiule. Curând.”

Anii au trecut, iar Alex a crescut. Era un copil tăcut, cu ochii mari, mereu atent la ce se întâmplă în jur. Îl vedeam cum se uită la ceilalți copii din parc, cum îi privește pe tații care îi ridicau pe umeri sau îi învățau să meargă pe bicicletă. Într-o zi, când avea vreo opt ani, a venit acasă cu o întrebare care m-a sfâșiat: „Mami, de ce nu am și eu un tati ca ceilalți copii?”

Am încercat să-i explic, pe înțelesul lui, că uneori oamenii mari fac greșeli, că uneori nu știu să iubească așa cum ar trebui. Dar adevărul era că nici eu nu știam de ce Mihai a plecat. Poate că nu am fost suficientă, poate că nu a fost pregătit să fie tată, poate că a găsit pe altcineva. Niciodată nu am aflat. Și nici nu am avut curajul să-l caut, de teamă că răspunsurile m-ar fi distrus.

Când Alex a intrat la liceu, distanța dintre noi a crescut. Nu mai voia să vorbească despre nimic, iar eu, obosită de două joburi și de grija zilei de mâine, nu mai aveam energia să-l trag de limbă. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva: „Nu, nu vreau să vin acasă. Mă sufoc aici.” Am simțit cum mă strânge inima, dar nu am avut curajul să-l confrunt. M-am mulțumit să-i las mâncare pe masă și să sper că, într-o zi, va înțelege cât de mult am încercat.

Acum, la 24 de ani, Alex s-a întors acasă după ce a terminat facultatea. Nu pentru că voia, ci pentru că nu și-a găsit încă un loc de muncă stabil. În fiecare zi, tensiunea dintre noi crește. Orice discuție se transformă într-o ceartă, orice încercare de apropiere e respinsă cu răceală. Iar azi, când mi-a aruncat în față că eu am distrus familia, am simțit că toate eforturile mele au fost degeaba.

— Nu știi nimic, Alex! Nu știi cât am suferit, cât am muncit să-ți fie bine! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

— Nu contează! Nu ai luptat pentru el! Ai renunțat prea ușor! a răspuns el, cu vocea tremurândă.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Toate amintirile au năvălit peste mine: nopțile în care nu aveam bani de lapte, zilele în care mergeam la muncă bolnavă, doar ca să nu-i lipsească nimic. Și totuși, pentru el, nu a fost suficient. Pentru el, am fost vinovată că nu am știut să-i țin familia unită.

În seara aceea, după ce s-a trântit ușa camerei lui, am rămas singură în bucătărie. Am privit poza noastră de la botezul lui, eu zâmbitoare, el în brațele mele, iar Mihai lângă noi, cu privirea pierdută. Am simțit un val de furie, apoi de vinovăție. Poate că ar fi trebuit să-l caut pe Mihai, să-l rog să se întoarcă. Poate că ar fi trebuit să-i spun lui Alex adevărul, să nu-l las să-și imagineze că totul a fost vina mea.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu el. L-am găsit în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn.

— Alex, trebuie să știi ceva. Nu am ales eu să fim doar noi doi. Tatăl tău a plecat fără să spună nimic. Am încercat să-l caut, dar nu a vrut să ne mai vadă. Am făcut tot ce am putut pentru tine.

El a tăcut, apoi a izbucnit:

— Și de ce nu mi-ai spus niciodată? De ce m-ai lăsat să cred că tu ești de vină?

— Pentru că am vrut să te protejez. Pentru că nu am vrut să urăști pe nimeni. Pentru că am sperat că, dacă nu vorbim despre asta, durerea va trece.

A rămas cu privirea în gol, apoi a ieșit fără să spună nimic. Am simțit că am pierdut totul, că tăcerea mea a făcut mai mult rău decât orice adevăr dureros. În zilele care au urmat, am încercat să-l apropii, să-i arăt că sunt aici, că îl iubesc, dar zidul dintre noi părea de netrecut.

Într-o seară, l-am găsit pe balcon, privind orașul luminat. M-am așezat lângă el, fără să spun nimic. După câteva minute, a vorbit el:

— Poate că nu e vina ta. Poate că nici nu există vinovați. Dar doare. Și nu știu dacă o să treacă vreodată.

L-am luat de mână, iar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai suntem doi străini. Poate că nu voi putea niciodată să-i vindec rănile, dar pot să fiu aici, să-l ascult, să-i spun adevărul, oricât de greu ar fi.

Mă întreb, privind spre trecut: câte vieți sunt distruse de cuvinte nespuse, de tăceri care dor mai tare decât orice ceartă? Oare dacă aș fi avut curajul să spun adevărul de la început, am fi fost mai fericiți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?