De două ori pe an îi trimit nepotului meu cel mare bani, dar niciodată nu primesc un semn de la el

— Bunico, iar îi trimiți lui Vlad bani? Nu vezi că nici măcar nu-ți răspunde? Glasul fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la plicul alb, pe care scriu cu grijă adresa căminului din Cluj, și simt cum mă strânge inima.

— E nepotul meu, Irina. Poate e ocupat, poate nu are timp… îi spun, dar vocea mea e stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

De două ori pe an, de Paște și de Crăciun, pun în plic aceeași sumă pentru Vlad și pentru surorile lui, Ana și Daria. Fetele mă sună imediat, chicotesc la telefon, îmi povestesc ce și-au cumpărat: „Bunico, mi-am luat o rochie roșie, să vezi ce frumoasă e!” sau „Mi-am luat cărți pentru facultate, mulțumesc, bunico!” Dar de la Vlad, niciun semn. Niciun mesaj, niciun telefon, nici măcar un emoticon pe WhatsApp.

Mă uit la poza lui de pe raft, lângă icoana cu Maica Domnului. Era mic, cu obrajii rumeni și ochii mari, albaștri, ca cerul de vară. Îl țineam de mână în drum spre școală, iar el îmi spunea: „Bunico, când o să fiu mare, te duc la mare cu avionul!” Unde s-a dus copilul acela? Ce s-a întâmplat cu noi?

Într-o zi de toamnă, când frunzele foșnesc sub pași, primesc vizita Anei. Intră val-vârtej, cu părul prins în coadă și ochii sclipind de viață.

— Bunico, am venit să-ți arăt pozele de la bal! Uite, aici sunt cu Daria, iar aici… uite, Vlad nu a venit. Zice că are prea mult de învățat.

Simt un gol în stomac. Îmi amintesc cum, pe vremuri, Vlad era sufletul petrecerilor de familie, mereu cu o glumă la el, mereu gata să mă ia în brațe. Acum, pare că s-a retras într-o lume doar a lui, departe de noi toți.

În Ajunul Crăciunului, mă așez la masa mică din sufragerie, cu telefonul lângă mine. Fetele mă sună pe rând, râd, povestesc, mă întreabă de sănătate. Vlad nu sună. Mă uit la ecran, sperând să văd numele lui. Nimic.

— Poate nu are semnal, îmi spun, dar știu că mă mint singură.

Într-o seară, nu mai rezist și îi scriu un mesaj: „Vlad, bunica te iubește. Sper că ești bine. Mi-e dor de tine.” Primesc doar un „văzut” și atât.

Îmi amintesc de copilăria lui. Cum îi făceam clătite cu dulceață de vișine, cum îl țineam în brațe când avea febră, cum îi citeam povești la culcare. Oare am greșit undeva? Oare l-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate lumea asta nouă, cu telefoane și rețele sociale, ne-a făcut străini?

Într-o duminică, la masă, Irina oftează:

— Mamă, Vlad nu mai e copil. Are viața lui, prietenii lui. Poate nu mai are nevoie de noi ca înainte.

— Dar eu am nevoie de el, îi răspund încet, cu ochii în farfurie.

Seara, mă plimb prin curte, printre tufele de trandafiri. Mă gândesc la mama mea, cum îmi spunea mereu: „Copiii cresc și uită de cei bătrâni.” Nu am crezut-o niciodată. Eu nu am uitat-o pe ea. Dar poate Vlad e altfel. Poate lumea de azi e altfel.

Într-o zi, primesc o scrisoare. E de la Daria. Îmi povestește despre examene, despre prieteni, despre cât de mult îi lipsesc clătitele mele. La final, adaugă: „Bunico, să nu fii supărată pe Vlad. E stresat, nu știe cum să vorbească despre ce simte. Dar te iubește, chiar dacă nu știe să o spună.”

Mă uit la rândurile scrise cu pixul, cu litere rotunde, și simt cum mi se umezește privirea. Oare chiar așa să fie? Oare Vlad nu știe să spună ce simte? Sau pur și simplu nu-i pasă?

Într-o seară, îl sun. Sună lung, apoi aud vocea lui, obosită, departe:

— Da, bunico?

— Vlad, voiam doar să știu dacă ești bine. Nu mi-ai răspuns la mesaje…

— Sunt bine, bunico. Am mult de învățat. Mulțumesc pentru bani. Chiar mi-au prins bine.

— Vlad, mi-e dor de tine. Mi-ar plăcea să te aud mai des…

— Știu, bunico. O să încerc.

Apoi, liniște. Închid telefonul și simt că am vorbit cu un străin.

Trec săptămâni. Primesc poze de la fete, mesaje, telefoane. De la Vlad, nimic. Mă gândesc la el în fiecare zi, mă rog pentru el, îi trimit bani, îi trimit gânduri bune. Dar el rămâne tăcut, ca o umbră.

Poate că nu toți copiii știu să-și arate recunoștința. Poate că unii nu știu să spună „mulțumesc” sau „te iubesc”. Dar oare cât de greu e să dai un telefon? Să scrii un mesaj? Să nu lași un suflet bătrân să se stingă de dor?

Mă întreb, privind poza lui Vlad: Oare dragostea se măsoară în cuvinte, în gesturi, sau în tăcerea dintre ele? Oare am greșit undeva, sau pur și simplu așa e viața acum? Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva? Cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?