I-am spus mamei că de la mine va primi doar cadouri de ziua ei – și atât poate aștepta

— Nu-mi pasă dacă nu-ți convine, mama! De la mine primești doar un cadou de ziua ta și atât! Am spus-o cu voce tare, tremurând, în mijlocul sufrageriei noastre reci, cu pereții vopsiți în alb, dar fără nicio fotografie de familie. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei verzi, reci ca o dimineață de iarnă, și a ridicat din umeri, ca și cum aș fi fost un străin care tocmai îi ceruse o favoare absurdă.

Nu-mi amintesc să mă fi ținut vreodată în brațe. Poate doar când eram foarte mică, dar nici atunci nu am simțit căldura aceea despre care vorbesc ceilalți copii. Bunicii mei, Maria și Gheorghe, au fost cei care m-au crescut cu adevărat. Ei m-au dus la grădiniță, mi-au făcut ceai când eram răcită și mi-au citit povești seara. Mama, Adina, era mereu ocupată: ba cu serviciul, ba cu prietenele, ba cu vreun nou iubit. Tata nu a existat niciodată în peisaj – mama spunea că nu merită să vorbim despre el.

Când am împlinit șase ani, mama a decis că e timpul să am o bonă. „Nu pot să mă ocup de tine tot timpul, Ana”, mi-a spus, fără să mă privească în ochi. Bona, doamna Lidia, era o femeie blândă, dar străină. Îmi făcea supă și mă ajuta la teme, dar nu era mama. În fiecare seară, când mă băgam în pat, mă întrebam de ce nu pot să fiu și eu ca ceilalți copii, care povestesc cu mamele lor despre ce au făcut la școală.

La școală, copiii râdeau de mine că vin mereu cu bunica la serbări. „Unde e mama ta? Nu te iubește?” mă întrebau. Mă durea, dar nu le răspundeam. Într-o zi, am întrebat-o pe mama de ce nu vine niciodată la serbările mele. „Am treabă, Ana. Nu pot să pierd timpul cu prostii”, mi-a spus, în timp ce își verifica telefonul. Am simțit atunci că nu contez pentru ea. Am început să mă închid în mine, să nu mai vorbesc despre ce simt.

Anii au trecut, iar distanța dintre noi a crescut. Când am intrat la liceu, mama a început să mă trateze ca pe o chiriașă. „Să nu faci mizerie, să nu aduci prieteni acasă, să nu mă deranjezi”, îmi repeta mereu. Îmi plăteam singură rechizitele din banii de la bunici. Într-o zi, am găsit-o plângând în bucătărie. M-am apropiat, sperând că poate, pentru prima dată, o să-mi spună ce simte. Dar când m-a văzut, s-a ridicat brusc și a ieșit, lăsându-mă cu întrebările mele.

În clasa a unsprezecea, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă ea în spital, i-am ținut mâna și am plâns în tăcere. Mama a venit o singură dată, a stat cinci minute și a plecat. După ce bunica s-a stins, am simțit că nu mai am pe nimeni. Mama nu a venit la înmormântare. „Nu pot să lipsesc de la serviciu pentru așa ceva”, mi-a spus la telefon. Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi.

Am început să lucrez part-time ca să mă pot întreține. Mama nu m-a întrebat niciodată dacă am nevoie de ceva. În schimb, de ziua ei, mă suna să-mi amintească să-i cumpăr ceva frumos. „Să nu uiți, Ana, vreau ceva de la parfumerie anul ăsta”, îmi spunea cu o voce veselă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. În fiecare an, mergeam, cumpăram cadoul, îl împachetam frumos și îl lăsam pe masa din sufragerie. Ea îl deschidea, zâmbea, îmi mulțumea scurt și apoi pleca la petrecerea cu prietenele ei.

Într-o seară, după ce am terminat facultatea, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu un pahar de vin în mână. „Ana, de ce ești așa distantă cu mine? Toate colegele mele se laudă cu fetele lor, numai tu ești rece ca gheața”, mi-a spus, cu o urmă de supărare în glas. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun tot ce am pe suflet, dar nu știam de unde să încep. Am respirat adânc și am spus: „Mama, tu nu ai fost niciodată acolo pentru mine. Nu știi nimic despre mine, despre ce-mi place, despre ce mă doare. Singurul lucru pe care îl aștepți de la mine e un cadou de ziua ta. Atât pot să-ți ofer. Și atât vei primi de acum înainte.”

A rămas tăcută, cu ochii în pământ. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă. Dar nu a spus nimic. A doua zi, a plecat la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas cu un gol imens în suflet, dar și cu o liniște ciudată. Pentru prima dată, am simțit că am pus o limită, că m-am apărat.

Acum, la 27 de ani, locuiesc singură într-o garsonieră mică, dar luminoasă. Am prieteni, am un job care îmi place, dar rana absenței mamei nu s-a vindecat niciodată. În fiecare an, de ziua ei, îi cumpăr un cadou, îl trimit prin curier și nu aștept niciun răspuns. Poate că într-o zi va înțelege ce a pierdut. Sau poate nu.

Mă întreb uneori: oare e vina mea că nu pot să o iert? Sau e dreptul meu să cer mai mult de la cea care ar fi trebuit să-mi fie mamă? Voi ce ați face în locul meu?