Mama mi-a lăsat apartamentul, iar acum familia mă acuză că sunt lacomă. Nu am cerut niciodată nimic.

— Nu pot să cred, Irina, că ai putut să faci asta! — vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, unde abia mai încape lumina printre perdelele vechi ale mamei. Mă uit la ea, la ochii ei aprinși de furie, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu am cerut nimic, nu am plănuit nimic. Totul s-a întâmplat fără voia mea, dar nimeni nu vrea să mă creadă.

Mama a murit acum două luni. Încă simt mirosul de supă de pui în fiecare duminică, încă văd pelargoniile de pe balcon, pe care le uda cu atâta grijă, chiar și când nu mai avea putere să se ridice din pat. Pentru mine, apartamentul acesta nu a fost niciodată o avere, ci locul unde am crescut, unde am râs, unde am plâns. Când am aflat că mi l-a lăsat mie, am simțit doar un gol imens, nu bucurie, nu ușurare. Doar lipsa ei, apăsătoare, și o responsabilitate pe care nu mi-am dorit-o.

— Nu e corect, Irina! — continuă Ioana, sora mamei, cu vocea spartă. — Toată viața am fost alături de ea, iar tu… tu ai profitat! Ai stat aici, ai avut grijă de ea doar ca să-ți lase apartamentul!

— Nu e adevărat! — izbucnesc, cu lacrimi în ochi. — Am stat aici pentru că era mama! Pentru că nu putea să se descurce singură! Nu am cerut nimic, nu am vrut nimic!

Unchiul Petre, fratele cel mare al mamei, oftează și se uită la mine cu o privire grea, de parcă ar vrea să mă ierte, dar nu poate. — Irina, știi că nu e vorba doar de bani. E vorba de principiu. Toți am muncit, toți am ajutat-o pe maică-ta când a avut nevoie. Nu e drept ca tu să rămâi cu totul.

Îmi amintesc cum, în ultimele luni, mama mă striga noaptea, speriată, cum îi țineam mâna și îi promiteam că totul va fi bine. Cum îi aduceam ceai și îi citeam din cărțile ei preferate. Niciodată nu am făcut-o pentru ceva în schimb. Dar acum, când nu mai e, toți mă privesc ca pe o străină, ca pe o hoțomană care a pus mâna pe ce nu i se cuvenea.

— Vreți să-l vând? — întreb, cu vocea tremurândă. — Să împărțim banii? Să nu mai am nici măcar locul unde am crescut?

— Nu e vorba să-l vinzi, dar nici să rămâi tu cu totul! — sare Ioana. — Poate să stea cineva dintre noi aici, sau să-l închiriem și să împărțim chiria. Nu e corect să ai tu totul!

Mă uit la pereții galbeni, la mobila veche, la masa pe care mama o ștergea în fiecare seară. Nu pot să cred că am ajuns aici, să mă lupt cu familia pentru ceva ce nu mi-am dorit niciodată. Mă simt vinovată, deși știu că nu am greșit cu nimic. Dar vina asta mă apasă, mă face să mă îndoiesc de mine, de tot ce am făcut.

— Mama a decis așa, nu eu! — spun, încercând să-mi stăpânesc vocea. — Poate pentru că am fost aici, poate pentru că am avut grijă de ea. Nu știu. Dar nu am cerut nimic!

— Poate că nu ai cerut, dar ai primit! — răspunde Petre, cu o răceală care mă doare mai tare decât orice altceva. — Și acum trebuie să te gândești la noi toți, nu doar la tine.

Mă simt prinsă într-o capcană. Dacă cedez, pierd singurul lucru care mi-a mai rămas de la mama. Dacă nu cedez, devin dușmanul tuturor. Nu mai am pe nimeni. Prietenii s-au îndepărtat, iar familia mă privește ca pe o străină. În fiecare seară, când mă așez pe canapeaua veche, simt că mama e lângă mine, dar și că toți ceilalți mă judecă, chiar și de la distanță.

Într-o zi, primesc un telefon de la verișoara mea, Camelia. — Irina, știu că e greu. Și eu am trecut prin ceva asemănător când a murit tata. Toți au vrut ceva, nimeni nu s-a gândit la ce simțeam eu. Poate ar trebui să vorbim, să găsim o soluție. Nu merită să ne urâm pentru niște pereți.

— Nu vreau să mă urască nimeni, Camelia. Dar nici nu pot să renunț la tot ce am avut cu mama aici. Nu pot să mă mut, nu pot să vând. Aici e tot ce mi-a rămas din ea.

— Știu. Dar poate că și ceilalți au nevoie să simtă că fac parte din ceva. Poate că nu e vorba doar de bani, ci de dorința de a nu fi uitați.

Mă gândesc mult la vorbele Cameliei. Poate că are dreptate. Poate că toți suferim, fiecare în felul lui, și nu știm cum să ne spunem durerea decât acuzându-ne unii pe alții. Dar nu pot să nu mă întreb: de ce trebuie să pierdem totul, chiar și legăturile dintre noi, pentru niște ziduri?

Într-o seară, după ce am plâns iar pe canapeaua mamei, am decis să-i chem pe toți la o discuție. — Haideți să vorbim, să găsim o cale. Nu vreau să ne urâm pentru apartamentul ăsta. Dacă vreți să veniți aici, să vă amintiți de mama, puteți veni oricând. Dacă vreți să păstrăm ceva împreună, să găsim o soluție. Dar nu vreau să pierd și amintirile, și familia.

Au venit, au ascultat, au plâns. Unii au înțeles, alții nu. Dar măcar am încercat. Poate că nu voi mai avea niciodată liniștea de altădată, dar știu că am făcut tot ce am putut. Și totuși, mă întreb: oare cât valorează, cu adevărat, un cămin? Merită să pierzi totul pentru el? Sau, poate, ar trebui să învățăm să ne ținem mai strâns unii de alții, chiar și atunci când doare cel mai tare?