„Știu că nu sunt perfect, dar nici tu nu ești ceea ce mi-am visat!” – Mi-a declarat soțul

Ecaterina stătea față în față cu Alexandru în sufrageria lor slab luminată, tensiunea dintre ei era atât de densă încât se putea tăia cu cuțitul. Aerul era greu de nemulțumiri nespuse, de genul acela care se acumulează de-a lungul anilor de neglijare și comunicare defectuoasă. Era a zecea lor aniversare, dar în loc să sărbătorească, se aflau la o răscruce, întrebându-se despre fundamentul însuși al căsniciei lor.

„Știi, Ecaterina, am făcut multă gândire,” a început Alexandru, vocea lui fiind fermă, dar cu o margine incontestabilă. „Știu că nu sunt perfect. Doamne, știe că am făcut partea mea de greșeli. Dar mi-a devenit dureros de clar că nici tu nu ești ceea ce mi-am visat.”

Ecaterina a simțit ca și cum ar fi fost pălmuită. Cuvintele dureau, nu pentru că erau complet neașteptate, dar pentru că îi confirmaseră cele mai adânci insecurități. Ea întotdeauna se temuse că nu era suficientă pentru Alexandru, că ciudățeniile și defectele ei în cele din urmă l-ar îndepărta. Și iată-l, exprimând acele temeri cu voce tare.

„Și exact ce ți-ai visat, Alexandru?” a întrebat Ecaterina, vocea ei tremurând ușor. „Un robot fără greșeli care să îți satisfacă fiecare capriciu fără întrebări sau plângeri?”

„Nu, asta nu e ceea ce vreau să spun,” a oftat Alexandru, trecându-și mâinile prin păr în frustrare. „Doar… credeam că vom fi mai fericiți, știi? Credeam că vom fi mai în sincron cu nevoile și dorințele celuilalt. Dar se simte ca și cum doar coexistăm, nu trăim cu adevărat.”

Ecaterina nu putea nega adevărul din cuvintele lui. Căsnicia lor devenise o serie de rutine și obligații, lipsită de pasiunea și conexiunea pe care odată o împărtășeau. Era ca și cum ar fi fost străini trăind sub același acoperiș, fiecare prea prins în propria lume pentru a observa distanța crescândă dintre ei.

„Poate ai dreptate,” a recunoscut Ecaterina, vocea ei abia peste un șoaptă. „Poate că amândoi ne-am permis să ne mulțumim cu mai puțin decât meritam. Dar unde mergem de aici, Alexandru? Mai este ceva de salvat?”

Alexandru a privit-o, ochii lui căutând un răspuns pe care niciunul dintre ei nu-l avea. Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare, un memento dur al prăpastiei care se formase între ei.

„Nu știu, Ecaterina. Chiar nu știu,” a spus în cele din urmă Alexandru, vocea lui grea de resemnare. „Poate că e timpul să acceptăm că visul nostru de o căsnicie perfectă a fost doar atât – un vis. Și poate că e timpul să ne trezim la realitate.”

Conversația din acea noapte nu a dus la o rezoluție sau la un angajament reînnoit față de căsnicia lor. În schimb, a marcat începutul sfârșitului pentru Ecaterina și Alexandru. În lunile care au urmat, s-au îndepărtat și mai mult, fiecare pierdut în propria lume de regrete și ce-ar fi putut fi.

În cele din urmă, au decis să meargă pe drumuri separate, o decizie la fel de dureroasă pe cât a fost de inevitabilă. Pe măsură ce Ecaterina își împacheta lucrurile, nu putea să nu se întrebe dacă lucrurile ar fi putut fi diferite dacă ar fi fost mai sinceri unul cu celălalt de la început. Dar pe măsură ce a închis ușa în urma ei pentru ultima dată, știa că unele întrebări sunt mai bine lăsate fără răspuns.

Povestea lor nu a avut un final fericit, dar poate că a fost o concluzie necesară pentru un capitol care fusese scris cu așteptări nerealiste și vise care nu erau menite să devină realitate.