Nu am știut că soția mea îmi poartă fiul – Am divorțat, mi-am alungat cele patru fete, iar după 15 ani totul s-a prăbușit

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot trăi așa! — am urlat într-o seară, cu pumnii strânși și ochii injectați de furie. Maria stătea în fața mea, cu lacrimi în ochi, ținând-o de mână pe cea mai mică dintre fetele noastre, Ilinca. Celelalte trei, Ana, Raluca și Daria, se ascundeau după fusta ei, speriate de vocea mea ridicată.

— Ce vrei să spui, Mihai? Ce nu mai poți? — vocea ei tremura, dar încerca să fie puternică pentru fete.

— Vreau un fiu, Maria! Un băiat care să ducă mai departe numele meu! Patru fete… patru! Ce am făcut să merit asta? — am izbucnit, fără să-mi pese că le rănesc. În mintea mea, nu vedeam decât eșecul. Toți prietenii mei aveau băieți, iar eu eram batjocorit la fiecare pahar de vin la crâșma din sat.

Maria a încercat să mă liniștească, să-mi spună că fetele sunt la fel de valoroase, că sunt sănătoase și frumoase, dar eu nu voiam să aud. În acea noapte, am decis să plec. Am lăsat-o pe Maria cu fetele, fără să mă uit înapoi. Am divorțat, iar la scurt timp, am început să refuz orice contact cu ele. Le-am scos din viața mea, din sufletul meu, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Anii au trecut. M-am recăsătorit cu o femeie mai tânără, Simona, care mi-a promis că-mi va dărui băiatul mult visat. Dar nici cu ea nu am avut noroc. După două sarcini pierdute, Simona m-a părăsit, spunând că nu poate trăi cu un om atât de obsedat de ceva ce nu poate controla. Am rămas singur, cu casa goală și sufletul și mai gol.

În tot acest timp, nu am știut nimic despre Maria și fete. Satul vorbea, dar eu nu ascultam. Îmi vedeam de viața mea, de afacerea cu lemne pe care o moștenisem de la tata. Mă mințeam că sunt bine, că am făcut ce trebuia. Dar în fiecare seară, când mă așezam la masă, liniștea casei mă apăsa ca o povară.

Într-o zi de toamnă, după 15 ani de la divorț, am primit o scrisoare. Era de la Ana, cea mai mare dintre fete. Am recunoscut scrisul tremurat, dar hotărât. „Tată, dacă vrei să știi adevărul, vino la casa veche, duminică, la ora 5.” Am stat cu scrisoarea în mână ore întregi, neștiind dacă să merg sau nu. Curiozitatea și un sentiment ciudat de vină m-au împins să accept invitația.

Când am ajuns, casa era neschimbată, dar curtea era plină de viață. Fetele mele erau acolo, toate patru, femei în toată firea. Maria stătea pe prispă, cu părul încărunțit, dar cu aceeași privire blândă. Lângă ea, un tânăr de vreo 15 ani, cu ochii mei și mersul meu, stătea timid, privind în pământ.

— Mihai, el este Vlad — a spus Maria, cu vocea calmă. — Fiul tău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la băiat, apoi la Maria. Nu înțelegeam. Cum? Când?

— După ce ai plecat, am aflat că sunt însărcinată. Nu ai vrut să mai auzi de noi, nu ai răspuns la niciun telefon, la nicio scrisoare. Am crescut copiii singură. Fetele și Vlad au fost totul pentru mine. Dar el a crescut întrebând mereu de tine. Acum, a vrut să te cunoască.

Vlad s-a apropiat încet. — Bună, tată. Am vrut să știu cine ești. Să te văd măcar o dată.

M-am prăbușit pe bancă, cu capul în mâini. Toți anii aceia, toată ura, toată dorința mea oarbă… și totul fusese aici, sub nasul meu. Fetele m-au privit cu răceală, dar și cu o urmă de milă. Maria nu a spus nimic, dar ochii ei spuneau totul: „Ai pierdut tot ce era mai de preț.”

Am încercat să vorbesc, să-mi cer iertare, dar cuvintele nu ieșeau. Vlad s-a așezat lângă mine, iar eu i-am cuprins mâna, tremurând. Am simțit că nu merit nici măcar privirea lui.

— Poate că nu e prea târziu, tată — a spus el, încet. — Dar trebuie să vrei să ne cunoști pe toți, nu doar pe mine.

Am privit spre fetele mele, spre Maria, spre Vlad. Am înțeles, în sfârșit, cât de mult am greșit. Am pierdut 15 ani din viața copiilor mei, din viața femeii care m-a iubit. Totul pentru o idee prostească, pentru orgoliul meu de bărbat.

Acum, stau singur în casa mea și mă întreb: poate fi iertat un tată care și-a alungat copiii? Poate dragostea să vindece răni atât de adânci? Sau unele greșeli nu se uită niciodată?