Mama mea a ajutat-o pe fosta mea soție, dar refuză să o ajute pe actuala mea soție

— Nu înțeleg, mamă, de ce nu poți să o ajuți și pe Irina? Ai ajutat-o pe Alina ani de zile, de ce acum e diferit?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și lemn vechi. Mama, cu mâinile încrucișate la piept, se uită la mine peste ochelari, cu acea privire tăioasă pe care o știu de când eram copil.
— Pentru că Alina avea nevoie, Mihai! Avea copilul tău, iar tu… tu nu ai fost acolo cum trebuia.
Mă înroșesc, simt cum mi se strânge stomacul. Irina, soția mea actuală, stă la ușă, cu ochii în pământ, încercând să nu plângă.
— Și Irina are nevoie, mamă! Suntem la capătul puterilor. Nu mai avem bani de chirie, nu mai avem unde să mergem.
Mama oftează, se întoarce spre geam, evitând să mă privească.
— Nu e vina mea că ai ales să-ți schimbi viața așa, Mihai. Ai lăsat-o pe Alina cu un copil mic și ai fugit după altceva.
Mă simt ca un copil certat, deși am treizeci și șapte de ani. Mă uit la Irina, care își strânge geaca la piept, de parcă ar vrea să dispară.
— Nu am fugit, mamă. Am încercat să fiu fericit.
— Fericirea nu se clădește pe suferința altora, Mihai.
Tăcerea se lasă între noi, grea ca plumbul. Îmi amintesc cum, după divorț, mama a fost mereu lângă Alina. Îi ducea cumpărături, o ajuta cu copilul, îi plătea facturile când nu avea bani. Eu… eu am trimis bani când am putut, dar nu a fost niciodată suficient. Munca la firmă, ratele, noua relație cu Irina, toate m-au tras în altă direcție.
Alina nu mi-a reproșat niciodată direct, dar ochii ei spuneau totul când veneam să-l văd pe Vlad, băiatul nostru.
Irina a intrat în viața mea ca o gură de aer proaspăt. Era diferită, veselă, plină de viață. Am crezut că pot începe de la zero, că trecutul va rămâne în urmă. Dar trecutul nu te lasă niciodată să scapi.
— Mihai, nu vreau să fiu o povară, șoptește Irina. Dacă nu vrea să ne ajute, găsim altă soluție.
— Nu ești o povară, îi spun, dar vocea mea sună fals.
Mama oftează din nou, apoi se întoarce brusc spre noi.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu ai fost tată pentru Vlad. Ai venit rar, ai trimis bani și mai rar. Alina nu mi-a cerut niciodată nimic, dar eu am văzut cum se chinuia.
Simt cum mă sufoc.
— Am încercat, mamă! Am încercat să fiu acolo, dar era greu…
— Greu? Pentru cine? Pentru tine?
Irina începe să plângă în tăcere. Mă simt prins între două lumi.
— Mamă, te rog…
— Nu, Mihai. Nu pot să o primesc pe Irina aici. Nu pot să mă prefac că totul e bine.
Îmi vine să urlu.
— Și ce vrei să facem? Să dormim în gară?
— Poate așa vei înțelege ce înseamnă să fii responsabil.
Mă uit la Irina, care își șterge lacrimile cu mâneca.
— Hai să plecăm, Mihai, șoptește ea.
Ieșim din casă, în frigul de noiembrie. Mă simt gol, trădat, dar și vinovat.
— Îmi pare rău, Irina, îi spun, dar nu știu dacă mă aude.
Mergem pe stradă, fără direcție. Îmi amintesc de copilăria mea, când mama era totul pentru mine. Acum, suntem străini.
— Poate ar trebui să vorbim cu Alina, spune Irina, încet.
— Nu pot. Nu după tot ce s-a întâmplat.
— Dar Vlad?
Îmi dau seama că nu am mai vorbit cu fiul meu de două săptămâni. Îmi e rușine.
Ajungem la un parc. Ne așezăm pe o bancă. Irina tremură.
— Mihai, eu nu pot trăi așa. Nu vreau să fiu motivul pentru care te-ai certat cu toți.
— Nu e vina ta. E vina mea.
O privesc. O iubesc, dar nu știu dacă e destul.
— Ce facem acum? mă întreabă ea.
Nu știu să-i răspund.
În seara aceea, dormim la un prieten. Mă uit la tavan și mă întreb unde am greșit. Poate mama are dreptate. Poate nu am fost niciodată bărbatul care trebuia să fiu.
A doua zi, încerc să o sun pe mama. Nu răspunde. Îi trimit un mesaj: „Mamă, îmi pare rău. Poate nu am făcut totul bine, dar am nevoie de tine. Irina nu are pe nimeni aici. Te rog.”
Nu primesc răspuns.
Irina își caută de lucru. Eu încerc să găsesc o chirie mai ieftină. Prietenii ne ajută cum pot, dar simt că toți ne privesc cu milă.
După o săptămână, primesc un mesaj de la Alina: „Vlad vrea să te vadă. Poți veni mâine?”
Mă duc. Vlad mă privește cu ochi mari, serioși.
— Tati, de ce nu mai vii pe la noi?
Nu știu ce să-i spun. Îl iau în brațe și simt cum mă rupe în două.
Alina mă privește, calmă, dar obosită.
— Mihai, știu că nu e ușor. Dar Vlad are nevoie de tine.
— Și eu am nevoie de el, îi spun.
— Atunci arată-i asta.
Pleacă în bucătărie. Rămân cu Vlad, care îmi povestește despre școală, despre prietenii lui. Îl ascult, dar gândul îmi fuge la Irina, la mama, la tot ce am pierdut.
Când plec, Alina mă oprește la ușă.
— Mihai, nu e treaba mamei tale să-ți rezolve viața. E a ta.
Mă uit la ea, rușinat.
— Știu.
— Ai făcut greșeli, dar nu e prea târziu să le repari.
Mă întorc acasă la Irina. Îi spun totul. Plângem amândoi.
Încep să muncesc mai mult, să trimit bani regulat la Vlad, să fiu prezent. Irina găsește un job la o florărie. Ne mutăm într-o garsonieră mică, dar e a noastră.
Mama nu ne vizitează, dar uneori îmi trimite mesaje scurte: „Ai grijă de tine.”
Viața nu e ușoară, dar încerc să fiu bărbatul care trebuia să fiu de la început.
Mă întreb uneori: oare pot repara tot ce am stricat? Oare iertarea vine vreodată cu adevărat, sau rămânem mereu prizonierii greșelilor noastre? Voi ce credeți?