Dimineața în care viața bunicii Rozalia s-a schimbat pentru totdeauna

— Rozalia! Rozalia, vino repede, trebuie să-ți spun ceva!
M-am oprit cu găleata de porumb în mână, cu pașii încă somnoroși pe iarba udă de rouă. Cocoșul tocmai cântase a doua oară, iar găinile mă așteptau nerăbdătoare, ciugulind deja din palma mea. Dar vocea răgușită a Mariei, vecina mea de peste drum, m-a făcut să tresar. Nu era genul să strige așa, nu la ora asta, nu cu tonul acela.
Am lăsat găleata jos și am traversat curtea, simțind cum inima mi se strânge. Maria era cu mâinile pline de pământ, săpând la răsadurile de roșii, dar ochii ei erau larg deschiși, plini de neliniște.
— Ce s-a întâmplat, Marie?
— Rozalia, a venit cineva aseară la mine. Un bărbat, nu-l cunoșteam. Mi-a spus că te caută. Că are nevoie să vorbească cu tine despre… despre fiul tău, Ionel.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Ionel… Numele lui era ca o rană veche, care nu se mai vindecase niciodată. Plecase la oraș acum zece ani, după ce ne certasem rău. Nu mai vorbisem de atunci.
— Ce-a zis? Cine era?
— Nu mi-a spus numele, dar părea grăbit, agitat. Mi-a lăsat o scrisoare pentru tine.
Maria a scos din buzunarul șorțului o hârtie mototolită. Am luat-o cu mâinile tremurânde și am citit, cu greu, literele scrise stângaci:
„Mamă, dacă citești asta, să știi că am nevoie de ajutor. Am făcut o greșeală mare. Nu mai am pe nimeni. Te rog, vino la mine. Ionel.”
M-am prăbușit pe banca de lângă gard, cu scrisoarea strânsă la piept. Lacrimile mi-au început să curgă fără să le pot opri.
— Rozalia, ce faci? Ești bine?
— Nu știu, Marie… Nu știu ce să fac.
Am stat acolo, cu ochii în gol, amintindu-mi de ultima noastră ceartă. Ionel voia să plece la București, să-și facă viața lui. Eu nu puteam să-l las, nu după ce murise tatăl lui și rămăsesem doar noi doi. Dar el a plecat, trântind ușa, și de atunci nu mi-a mai scris niciodată.
— Trebuie să te duci la el, Rozalia. E fiul tău.
— Dar dacă nu mă vrea? Dacă mă urăște?
Maria mi-a pus mâna pe umăr.
— Nicio mamă nu poate să-și lase copilul la greu.
Am intrat în casă, cu pașii grei, și am început să împachetez câteva haine într-o geantă veche. Fata mea, Adriana, a venit în fugă din camera ei, cu părul ciufulit.
— Mamă, unde pleci?
— La București. Ionel are nevoie de mine.
— După atâția ani?
— E fiul meu, Adriana. Nu contează cât timp a trecut.
Adriana s-a uitat la mine cu ochii plini de reproș. Ea nu-l iertase niciodată pe fratele ei pentru că ne-a părăsit.
— Și pe mine mă lași aici, singură, cu toate treburile?
— Nu te las, Adriana. Te rog să mă înțelegi.
— Mereu ai avut grijă mai mult de el decât de mine! Mereu!
Am simțit cum mă doare fiecare cuvânt.
— Nu e adevărat, Adriana. Vă iubesc pe amândoi la fel.
— Atunci de ce pleci la el și nu stai cu mine?
— Pentru că are nevoie de mine acum.
Adriana a izbucnit în plâns și a fugit în camera ei, trântind ușa. Am rămas singură în mijlocul casei, cu geanta în mână, simțindu-mă mai bătrână ca niciodată.
Am plecat la drum cu primul autobuz spre București. Drumul mi s-a părut nesfârșit. Mă uitam pe geam la câmpurile verzi, la satele care treceau pe lângă mine, și mă gândeam la toate greșelile mele. Oare am fost o mamă bună? Oare am știut să-i iubesc pe amândoi la fel?
Când am ajuns la adresa din scrisoare, am găsit un bloc vechi, cu pereți scorojiți. Am urcat scările cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și am așteptat.
Ușa s-a deschis încet. Ionel era acolo, dar nu mai era băiatul pe care îl știam. Era slab, cu ochii încercănați, cu barba nerasă.
— Mamă…
— Ionel…
Ne-am privit câteva secunde, fără să știm ce să spunem. Apoi m-a îmbrățișat, strâns, ca atunci când era mic și se speria de tunete.
— Iartă-mă, mamă. Am greșit.
— Șșș… Sunt aici acum.
Am intrat în apartamentul lui mic și dezordonat. Pe masă erau facturi neplătite, scrisori deschise, o sticlă de vin pe jumătate goală.
— Ce s-a întâmplat, Ionel?
— Am pierdut tot, mamă. Serviciul, prietenii… Am făcut datorii. Nu mai am pe nimeni.
— Mă ai pe mine.
Am stat cu el toată ziua, încercând să-l ajut să-și pună viața în ordine. I-am făcut curat, i-am gătit, i-am ascultat povestea. Seara, când am vrut să plec, m-a rugat să rămân.
— Nu pleca, mamă. Mi-e frică să rămân singur.
Am dormit pe canapeaua lui, cu sufletul greu. Mă gândeam la Adriana, la casa noastră de la țară, la găinile care mă așteptau dimineața. Oare făceam bine ce făceam? Oare puteam să-i ajut pe amândoi?
A doua zi, am sunat-o pe Adriana.
— Mamă, când te întorci?
— Nu știu, draga mea. Ionel are nevoie de mine.
— Și eu am nevoie de tine!
— O să mă întorc, promit. Dar acum trebuie să fiu aici.
Am simțit că o pierd și pe ea.
Au trecut câteva zile. Ionel a început să-și revină, să caute de lucru, să iasă din casă. Dar relația cu Adriana se răcea pe zi ce trecea.
Într-o seară, am primit un telefon de la Maria.
— Rozalia, Adriana nu mai iese din casă. E supărată rău.
Am simțit că mă sfâșii în două. Cum să aleg între copiii mei? Cum să fiu mamă pentru amândoi, când fiecare mă vrea doar pentru el?
M-am întors acasă după o săptămână. Adriana nu m-a întâmpinat. Era în grădină, cu spatele la mine.
— Adriana, iartă-mă.
— Nu știu dacă pot, mamă.
— Am făcut tot ce-am putut.
— Poate că nu e destul.
Am plâns amândouă, acolo, între rândurile de ceapă.
Acum, stau pe prispa casei și mă gândesc: Oare o mamă poate să-și împartă inima la fel între toți copiii? Sau, oricât am încerca, cineva va simți mereu că primește mai puțin? Voi ce credeți?