„Când Fiica Mea Avea 12 Ani, A Trebuit Să Plec la Muncă în Străinătate”: Acum Mă Urăște pentru Că Am Abandonat-o Când Avea Nevoie de Mine Cel Mai Mult

Sunt Victoria, o femeie de 59 de ani care a trăit o viață plină de alegeri dificile și sacrificii. Fiica mea Ana, acum în vârstă de 32 de ani, este centrul universului meu, dar relația noastră este tensionată dincolo de orice reparație. Locuiam în București, un loc care poate fi atât un vis cât și un coșmar. Când Ana avea doar 3 ani, am luat decizia sfâșietoare de a divorța de soțul meu, Mihai. Mihai era alcoolic, iar dependența lui ne-a acaparat viețile. Era șomer și nu contribuia cu nimic la gospodărie, lăsându-mă pe mine să duc toate responsabilitățile.

Viața în oraș era scumpă și mă chinuiam să fac față cheltuielilor. Lucram la mai multe locuri de muncă doar pentru a ne asigura un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă. În ciuda eforturilor mele, am rămas în urmă cu chiria și amenințarea evacuării plana constant asupra noastră. Mă simțeam ca și cum mă înecam și nu era nimeni să mă salveze.

Când Ana a împlinit 12 ani, a apărut o oportunitate care părea o salvare. O prietenă de-a mea se mutase în Italia și găsise un loc de muncă bine plătit. Mi-a sugerat să vin și eu și să încerc norocul. Gândul de a o lăsa pe Ana în urmă mă sfâșia, dar m-am convins că era pentru binele ei. Credeam că dacă aș putea câștiga mai mulți bani în străinătate, i-aș putea oferi un viitor mai bun.

Am lăsat-o pe Ana în grija surorii mele, Elena, care locuia într-un mic oraș din provincie. Elena era o persoană cu suflet mare și a fost de acord să o ia pe Ana în timp ce eu plecam în Italia. I-am promis Anei că va fi doar pentru o perioadă scurtă și că vom fi din nou împreună curând. Dar viața avea alte planuri.

Locul de muncă din Italia era solicitant și costul vieții era mai mare decât anticipasem. Trimiteam bani acasă regulat, dar niciodată nu păreau suficienți. Lunile s-au transformat în ani și vizitele mele acasă au devenit tot mai rare. De fiecare dată când mă întorceam, Ana părea mai distantă. Devenise adolescentă cu propriile probleme și emoții pe care nu eram acolo să le ajut să le gestioneze.

Ana s-a simțit abandonată și trădată. Nu putea înțelege de ce mama ei a plecat când avea cea mai mare nevoie de mine. Elena a făcut tot ce a putut, dar nu era mama ei. Resentimentele Anei au crescut cu fiecare an care trecea. A avut dificultăți la școală și s-a implicat în anturaje nepotrivite. Până când a absolvit liceul, relația noastră era aproape inexistentă.

M-am întors în București când Ana avea 18 ani, sperând să reparăm relația noastră distrusă. Dar era prea târziu. Daunele fuseseră deja făcute. Ana s-a mutat imediat ce a putut și rar vorbea cu mine. M-a învinovățit pentru toate greutățile prin care a trecut crescând și nu putea să mă ierte că am plecat.

Acum, la 32 de ani, Ana și-a construit propria viață. Este de succes în cariera ei, dar mă ține la distanță. Vorbim ocazional, dar există mereu o tensiune subterană. Mi-a spus clar că nu are încredere în mine și probabil nu va avea niciodată.

Trăiesc cu regretul deciziei mele în fiecare zi. Am crezut că fac ceea ce trebuie plecând pentru a-i oferi un viitor mai bun, dar în realitate am pierdut cea mai importantă persoană din viața mea. Durerea relației noastre fracturate este un memento constant al sacrificiilor care nu au dat roade.